Harta unei granițe, ca și granița însăși, e o întreprindere cum nu se poate mai serioasă care are pretenții de exactitate absolută. De ce ar scrie atunci cineva o carte despre granițe pe un ton ironic, recurgînd și la umor pe deasupra? Jurnalist fiind, britanicul Jonn Elledge nu simte nevoia să adopte morga istoricului pentru a-și convinge cititorii. Nu recurge nici măcar la cel mai comun dintre trucurile autoinstanțializării, acela de a se ascunde în spatele unei voci auctoriale venite ca de nicăieri. Cînd își dă cu părerea despre una-alta, Elledge o face în nume personal, ceea ce îl poate contraria pe cititorul serios de opuri istorice. Altfel însă, bine documentat, Elledge își blindează cartea cu o bibliografie stufoasă, ca orice istoric serios, și în pagina de mulțumiri înșiră mai multe nume de istorici și de profesioniști ai granițelor care l-ar fi împiedicat să scrie prostii și i-au dat sugestii pentru versiunea finală a manuscrisului. Așadar un demers serios, dar cu ambalaj ironic, îți spui. Însă cînd autorul dezvăluie chisnovat că titlul cărții sale nu pornește de la 47 de granițe, ci de la numărul de capitole al volumului îți vine să te scarpini în cap și să te întrebi dacă mai are rost să citești această istorie a granițelor lumii, care umblă să te păcălească încă din titlu.
(Cititorii de limbă engleză sînt preveniți de felul în care Elledge înțelege istoria și misterele omenirii din cărțile lui dinainte The Compendium of (Not Quite) Everything și Conspiracy…, încă netraduse la noi.)
Prima mărturie scrisă despre granițe apare în Egiptul Antic, atunci cînd un faraon unificator se laudă că a desființat două granițe egiptene, își începe eseul jurnalistul-istoric. După care se apucă să emită presupuneri despre granițele din străvechimea omenirii, precizînd că face ipoteze, lipsite de dovezi. Ajuns la Marele Zid Chinezesc, Elledge remarcă o chestie capitală – că un zid poate fi ridicat nu numai pentru a-i împiedica pe unii să intre, ci și ca să-i împiedice pe alții să iasă. Granița poate avea deci o dublă funcție și, cînd ajunge la dictaturile recente, autorul remarcă faptul că Zidul Berlinului avea același rost ca vechiul său omolog chinezesc, rost dublat de grănicerii est-germani care trebuia să-și împiedice concetățenii să treacă în partea vestică a orașului. La fel, teritoriul nimănui dintre Coreea de Nord și cea de Sud era și e păzit mai mult ca să-i împiedice pe nord-coreeni să-și ia lumea în cap decît de frica vreunei invazii a Sudului.
O parte dintre ciudățeniile, absurditățile și bătăile de cap pe care le dau granițele din Europa vin și ele din vechime. Unele de pe vremea Imperiului Roman, altele din Evul Mediu sau mai dincoace, ca într-o localitate prin care trece granița dintre Belgia și Olanda, unde frontiera străbate prin casele oamenilor și prin instituțiile urbei. Astfel că, pentru a evita plata impozitelor sau ca să se ferească de controale nedorite, localnicii își mută peste graniță diverse bunuri sau dosare care trebuie ținute departe de ochii autorităților.
În așa-numitele exclave, mici regiuni aflate dincolo de granițele țării din care fac parte, locuitorii trec în țara-gazdă și înapoi în patrie cînd se duc să-și cumpere țigări sau alimente, alegînd fie prăvălia de la colțul străzii, cînd prețurile din țară sînt mai mici decît cele din țara-gazdă, sau merg la prăvăliile din străinătatea de peste drum, cînd prețurile de acolo sînt mai avantajoase. O absurditate simpatică. Dar absurditatea pe care o poate conține o graniță dă în tragic atunci cînd ea e trasată din birou. Acestea sînt granițele în linie dreaptă, dintre țările Africii, la care și Marea Britanie a avut o contribuție vinovată, constată Elledge.
Aceste linii drepte au expediat comunități întregi dintr-o țară în țara vecină – de unde conflictele interetnice adeseori sîngeroase și războaiele de graniță dintre țările foste colonii din Africa, ceea ce înnegrește umorul britanic al autorului. Chiar și succesivele granițe interioare trasate în linie dreaptă de la Londra între cele șase state ale federației australiene le-au dat bătaie de cap localnicilor, deși n-au dus la războaie de graniță ca în Africa sau în cele două Americi.
La scara istoriei, remarcă autorul, granițele se tot schimbă, chiar și cele care au o vechime de zeci de secole, încît par eterne. Așa se face că Elledge, cînd ajunge să-și dea cu părerea despre durabilitatea vreunei granițe problematice, are de multe ori prudența ministrului chinez Ciu Enlai care, întrebat ce părere are despre Revoluția Franceză, a răspuns: „E prea devreme ca să ne putem pronunța“.
Amestecînd lucruri știute și povești uitate sau evitate diplomatic, această istorie a granițelor lumii e de o ingeniozitate de multe ori scăpărătoare. Aici descoperi cît de utile pot fi ironia și umorul absurd în reevaluarea trecutului și în cercetarea nisipurilor mișcătoare ale prezentului.
Jonn Elledge, O istorie a lumii în 47 de granițe. Poveștile din spatele liniilor de pe hărțile noastre, traducere de Petru Iamandi, Editura Polirom, 2024.
