De Sărbători, am muncit de m-am spart

Miorlau și bine v-am regăsit, în vacanța de început de an. Cum adică la voi a fost vacanță până acum? Eu am muncit de sărbătorile astea ca un câine prost, de-abia mai pot să mă urc din două sărituri pe cel mai înalt dulap din casă, așa de epuizată sunt. Cred că am făcut febră musculară de la călărie sau așa ceva. Nu, nu am fugit în lume, pe un cal alb, răpită de bunăciunea care răspunde la numele de Motanul Încălțat (ah, acest Brad Pitt al mâțelor!!), mă ocup cu călăritul la domiciliu. Cum nu sunt pisica Andreei Marin, singura persoană care are un cal în casă (dacă nu mă credeți, căutați pe Google cu „casă Andreea Marin”), călăresc și eu ce pot, mai exact un pom.

Are frunzele ca niște ace, face niște fructe sclipicioase care nu sunt comestibile, clipește non-stop din niște becuri și a crescut brusc în casă pe 24 decembrie. Primele 40 de dăți m-am urcat în el de pe comoda pe care e televizorul. În momentul ăsta, sunt suficient de antrenată cât să îl abordez de pe parchet. Sar direct aproape de vârf. L-am jumulit de l-am tâmpit, chit că mă înțeapă acele alea, iar fructele sclipicioase le-am tot trântit pe jos, după care le-am rostogolit prin toată casa. Practic, în momentul de față, am sclipici și în cur, era să leșine sclavul care-mi adună rahatul când a văzut că am eliminat unul poleit cu aur.

O chestie ciudată pe care am tot auzit-o în ultima vreme e că „de Crăciun trebuie să fim mai buni”. Nu știu ce e Crăciunul, dar eu am început imediat să fiu mai bună cu sclavii mei. Practic, nu i-am mai lăsat să mă atingă. De câte ori pun mâna pe mine, mă feresc cu o scârbă ostentativă, iar dacă mă iau cumva în brațe, mă zbat ca o psihopată, îi mușc, îi zgârii și fug. Au apreciat în mod clar bunătatea mea, în sensul că umblă cu trăsăturile feței atârnate în jos și își târșâie picioarele alene, semn de mare fericire. Din cauza asta, când au fost în vizită la niște prieteni care au o pisică mai prietenoasă, s-au apucat ăia să le pună pisica în brațe, cu milă, să mângâie și ei ceva blănos și flăficios, de Crăciun. Cică există și o poveste despre o sclavă care nu avea și ea o pisică iubitoare, de Crăciun, și se uita pe geam, din frig, la oameni care aveau. Se numește „Fetița cu chibrituri”.

Sclavii susțin că pomul ăla pe care-l călăresc eu e verde. Mor de râs când îi aud. Verde e, de fapt, moșul ăla bărbos, de la Coca-Cola, cu sania trasă de reni. Bradul are cetina roșie. Noi, pisicile, așa le vedem, invers decât oamenii, s-a demonstrat științific.

Vă las, că tre’ să mai bag puțină călărie, după care mă culc. O vreme, sclavii au uns bradul cu ulei esențial de lămâie, pe care noi, pisicile, nu-l suportăm. După trei sticluțe, s-au lăsat păgubași, că nu funcționa treaba decât vreo oră-două, până mă obișnuiam cu mirosul. Încă puțin și începea să-mi placă limonada. Vă pup. Nu uitați să fiți mai buni și să vă purtați mizerabil cu ai voștri, în anul ăsta nou!