Cine, dacă nu savanții britanici, putea descoperi care e ziua depresiei universale? A picat într-o luni, la 20 ianuarie. În ciuda prețioasei și, aș zice, epocalei descoperiri britanice, nu m-am simțit deloc deprimat. Ba chiar dimpotrivă. Mi-am amintit de dimineață, după ce am auzit știrea la televizor, de o întîmplare petrecută cu vreo 30 de ani în urmă la Slobozia. Mă dusesem la o întîlnire cu cititorii și la un concurs județean de poezie. La concurs puteau participa poeți din toată țara, cu singura condiție să nu fi debutat în volum. Concurență numeroasă.
Laurențiu Ulici, știindu-mă iubitor de poezie, dar și pentru că-mi apăruse primul volum de povestiri, mi-a spus că aș putea să-mi lansez acolo Maestrul de lumini, fiindcă în București nu se mai făceau lansări de carte, ca urmare a unuia dintre ordinele idioate ale celor de la Consiliul Culturii. Tot Laurențiu mi-a propus și să fac parte din juriul concursului. Am acceptat cu emoție, după ce el mi-a dat un tenc de dactilograme – versurile concurenților! Le-am citit acasă și mi-am notat motto-urile autorilor care-mi plăcuseră. Apoi i-am spus lui Laurențiu că aș fi intrat printre jurați. Nu mai țin minte cine erau ceilalți.
Ne-am dus la Slobozia cu Skoda lui Ulici. Criticul șofa cu o viteză turbată, de urla scandalizat motorul mașinii lui cam puturoase. Acolo ne vedem cu Oliviu Vlădulescu, oaia neagră a orașului, care lucra la depozitul de cărți al urbei. Pe drum, Laurențiu mi-a povestit pe scurt cum ajunsese Oliviu personaj negativ în oraș. Făcuse pușcărie după ce în adolescență lipise niște afișe contra lui Ceaușescu în Gara de Nord. Cum-necum, după aceea a absolvit Filologia la fără frecvență. Oliviu însă n-a fost considerat demn să devină profesor de franceză, cum ar fi dorit, așa că i s-a dat o slujbă la depozitul de cărți din orașul natal, unde avusese cîțiva ani domiciliu obligatoriu după ce fusese eliberat. Negricios, înalt și cu un nas coroiat, ca un cioc de vultur, Oliviu mi s-a părut un tip de un optimism de-a dreptul bulversant. Ne-am împrietenit de la prima vedere, încît l-am întrebat dacă chiar pățise ce-mi povestise Laurențiu, adică domnul Ulici, cum îi ziceam pe atunci. „Da, bătrîne! Așa a fost…” Oficialitățile din oraș se cam fereau de el, ca să nu spun că îl ocoleau pe cît puteau, de frica turnătorilor.
În prima seară, concursul! Se anunță cîștigătorii pînă la locul al treilea, după care o masă la restaurant cu mulți participanți. La ora zece noaptea ar fi trebuit să se închidă restaurantul, dar, de dragul manifestării culturale cu oficialități, programul a fost prelungit cu mai mult de o oră. În camera dintr-un cămin de elevi unde am dormit, am nimerit cu doi participanți la concurs care nu erau printre premiați. A doua zi, unul dintre ei mă întreabă de ce zîmbeam pînă și în somn. Eu adormisem imediat ce m-am întins în pat.
Nu mi s-a părut tocmai în regulă ca ei doi să se uite la mine în timp ce dormeam, fiindcă pe ei nu-i lua somnul. Mai ales că se vedea că erau destul de iritați-deprimați după aflarea rezultatelor concursului.
1.055 de vizualizări
