De cînd m-am văzut la pensie am renunţat să mai practic cronica cinematografică. Cine mai are nevoie, în epoca blogurilor, de genul acesta parazitar? N-aş fi ieşit din bîrlog nici acum dacă un interviu al lui Tudor Giurgiu nu m-ar fi surprins şi derutat. Autorul lui Despre oameni și melci* ţine să ne destăinuie că are o anume distanţă față de opera abia produsă. El ar fi vrut să facă, mai curînd, o sumbră poveste despre un procuror sinucigaş, dar mai avea de muncit la scenariu. „Cel mai complicat zice domnia sa, a fost să mă obişnuiesc cu ideea că fac un film care n-are ambiţii artistice sau provocări creative majore…”
Ori pe mine tocmai provocările creative majore ale filmului său m-au captivat, că le are! Întreaga tărăşenie se petrece acum două decenii, cum ştiţi deja, în timpul vizitei la Bucureşti a lui Michael Jackson, într-o perioadă de paşnică aşezare a capitalismului băştinaş, pe cînd reformele şovăiau la începuturi, dar totul încă mai părea perfectibil şi realizabil. Prima provocare e că fictivizează momentul falimentului real al fabricii ARO, unul dintre marile branduri ale industriei automobilistice româneşti. Dacă tot e s-o vinzi, intervine liderul sindicatului, mai bine s-o răscumpărăm chiar noi, muncitorii. Cu ce bani? Cu cei aduşi de o îndrăzneaţă manipulare, ţintind conectarea personalului masculin la o bancă de spermă.
La drept vorbind, cînd am auzit despre ce ar fi vorba în film l-am ocolit cu prudenţă. Şi numai fiindcă a fost reluat în finala TIFF-ului, m-am dus să-l văd, aşa, informativ, urmînd să părăsesc sala cînd mi-o veni mai bine. Că, nouă, celor care nu mai sîntem obligaţi de corvezile croniciii, ne mai permitem şi abandonul, dar uite! nu m-am mai ridicat din scaun pînă după genericul final!
M-a frapat, întîi, structura scenariului care impune permannt dublarea filonului comic, cu unul dramatic. E un curaj, în epoca noastră să invoci tema solidarităţii muncitoreşti, fie chiar şi alături de romanţa lirică, să foloseşti satira la adresa corupţiei îmbinînd-o cu filmul muzical, absurdul crescătoriei de melci cu cinismul parveniţilor locali, să înfăţişezi prima generaţie de “baieti destepti”, să-i surprinzi lansîndu-se energic, cu pumni şi coate, spre vîrful ierarhiei sociale si economice. Şi totul, fără disonanţe, pornind de la triumful bucureşten al lui Michael Jackson. Acestei construcţii complexe, Giurgiu îi impune un echilibru şi o eleganţă care-i fuseseră caracteristice şi în primul său lungmetraj, Legături bolnăvicioase, şi el pe o temă riscantă, prin aluziile la Sapho şi Lesbos pe care sobrietatea cinematografiei noastre nu şi le îngăduise pînă atunci.
E drept că gasteropedele care trimit la „Senatorul melcilor”, mai ales în epilog, întărite de prezenţa lui Dorel Vişan ar fi putut fi, ce-i drept, ocolite, dar tot atât de adevărat este şi faptul că folosindu-le, Giurgiu a făcut din tema dezgustătorului divertisment al lui Mircea Daneliuc, un film fermecător al bucuriei de a trăi. Are Tudor Giurgiu un dar al lui, de a smulge trivialului, o poezie aparent imposibilă. Şi acesta este unul din motivele care mă fac să-i văd filmul ca, de la distanţă, evenimentul ultimului TIFF. Şi am deplâns faptul că d. Giurgiu nu numai că nu l-a înscris în concursul oficial dar, ca un părinte ingrat ce e, l-a ţinut în lesă, departe până şi de confruntarea din „ Zilelor filmului românesc”.
Cel mai frumos comentariu, pe marginea melcilor lui Giurgiu, l-am auzit la TIFF rostit de Geraldine Chaplin: „Acolo, pe ecran era tragedie, şi eu râdeam tot timpul ca proasta! De asta mi-a plăcut filmul enorm…” Să reamintim doar că, oricât de expirată ar fi Geraldine, la cei aproape 70 de ani ai ei, a deprins din familie competenţa în genul comediei… E, cum s-ar zice, o adevărată expertă.
* România, 2011. Regia: Tudor Giurgiu. Cu: Andi Vasluianu, Monica Bîrlădeanu, Dorel Vișan.
Dacă doriţi să recomand
1) Buffalo 66 (SUA, 1998; regia: Vincent Gallo). La Cinemax 2 – sîmbătă, 20 octombrie, ora 21. Billy, un infractor abia ieşit din pîrnaie, are nevoie de o tipă care să joace rolul soţiei la o reuniune de familie (a fucked-up family, obviously). În lipsă de altceva, o răpeşte pe Layla (Christina Ricci), care intră perfect în pielea personajului. Cum Gallo semnează scenariul şi regia, jucînd, fireşte, şi rolul principal, deja vă puteţi face o idee despre cît de dement, imperfect şi highly recommendable e acest titlu.
2) Harold and Maude / Harold şi Maude (SUA, 1971; regia: Hal Ashby). La Cinemax – joi, 18 octombrie, ora 22. Un puşti depresiv şi o babetă haioasă, amîndoi obsedaţi de moarte şi, logic pe undeva, înmormîntări. O comedie neagră cu accente blue şi o concluzie optimistă (din păcate, aş zice eu).
3) Francesca (România, 2009; regia: Bobby Păunescu). La HBO – sîmbătă, 20 octombrie, ora 0,30. Francesca (Monica Bîrlădeanu) e o educatoare care vrea să emigreze în Italia. Alessandra Mussolini e o vacă fascistă care a vrut să interzică acest film în Peninsulă. Vizionare plăcută!
Dragoş Vasile
genial scrisa cronica!!! super stil!!!