E aiuritoare discuția publică legată de închiderea Gazetei Sporturilor.
E șocantă bucuria aproape brutală cu care alți oameni din presă au jubilat și, sfătoși ca surzii la un concert de Mahler, l-au decretat pe Tolontan vinovat. Însă, până la urmă, ce-ar mai fi de zis despre presa noastră atât timp cât a apărut expresia „presă independentă“ și ea circulă cu legitimitate, nescandalizând pe nimeni absurdul acesteia.
E penibil să vezi că „asasinarea“ Gazetei e un fel de-a spune: mă rog, până la urmă tot murea, pentru că e presă scrisă. OK, dar nu despre asta e vorba, ci despre faptul că a fost ucisă acum, în această conjunctură. De ce naiba mai pedepsim crima în societate, dacă oricum omul e o ființă muritoare?!
Halucinantă de-a dreptul e atitudinea celor care zic: dom’le, patronul a luat hotărârea, deci dacă patronul…, pentru că patronul are dreptul să… Să ce? Să fie discreționar cu istoria, cu locurile de muncă ale unor oameni, cu spațiul public și cu discursul spațiului public?
E dezarmant să vezi oameni din presă care văd ca evident dreptul de viață și de moarte al patronului în capitalismul acestor ani. Fix ca imbecilii care pun proprietatea, semnăturile, contractele deasupra vieții oamenilor. Sunt și de-ăștia care văd sfințenii în deținerea unor obiecte, dar li se pare doar o problemă de destin moartea unor copii pentru că nu ajung la tratament medical.
Oricum vor sta lucrurile în cazul Gazetei, cu fiecare zi sunt tot mai convins că presa are o șansă doar prin plată directă de la consumator și prin donații, doar într-un „contract“ direct „publicație“-consumator.
Cu totul de acord, dar lumea s-a obișnuit cu moca. Informație moca, muzica (inclusiv live) moca. Va fi greu. Recunosc ca am renunțat demult la The Times, de când e cu plată, iar la The Guardian ma fac va ploua când tot sugerează o contribuție voluntară, ceea ce evident ma face un mare ipocrit.