Despre risk-ING și despăgubir-ING

În 2008, criza financiară a lovit băncile mari ale planetei. ING se îndrepta spre un faliment răsunător și iată ce spune despre acel moment trezorierul de atunci al sucursalei ING de la București, nepieritorul Florin Cîțu: „Primeam deja informații despre situația grupului, ne cereau mereu lichiditate. Aveam semnale. Primul gînd a fost că banca o să intre în faliment și îmi pierd locul de muncă. Pentru că era clar că într-o situație de acest gen va lichida întîi părțile nu foarte mari, deci sucursalele din România și Bulgaria“.

Banca-mamă de la Amsterdam se pregătea, deci, să-și stoarcă sucursalele de bani ca să astupe găurile de pe piața globală. Povestește Cîțu: „ING lucra cu Goldman Sachs și alte bănci, avea nevoie de finanțare pe piețele internaționale. Noi, ca sucursală, trebuia să dăm lichiditate băncilor de afară, nu puteam refuza, așa cum cerea BNR“. Banca Națională a României nu avea autoritate asupra formulei juridice de sucursală și nu putea să stopeze scurgerea banilor către banca-mamă, așa cum putea să procedeze cu celelalte bănci străine, cu personalitate juridică românească.

Între timp, au apărut probleme. Cîțu explică: „Problema a apărut la persoane fizice care au retras cash, s-au panicat. Scoteau două milioane de euro cash dintr-o bancă, în euro, și îi duceau în altă țară“. ING „Romania“ se îndrepta, așadar, spre un sacrificiu strategic. Urma să trimită banii clienților români acolo unde erau ceruți de banca-mamă, pe piețele internaționale, fără ca autoritățile române să-i poată proteja în vreun fel pe deponenți. Pînă la urmă, banca-mamă a fost salvată de statul olandez, dar episodul de panică de la București lasă în urmă cîteva concluzii.

Clienții ING trebuie să știe că își depun banii la o sucursală, nu la o instituție cu personalitate juridică proprie. ING Bank N.V. Amsterdam Sucursala București nu e o filială românească a unei bănci străine, ci un braț pe care o bancă străină l-a întins în România pentru a aduna dobînzi. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă două lucruri.

Întîi, că ING nu răspunde în fața Băncii Naționale a României pentru nivelul capitalului și nici pentru conducerea executivă. BNR poate urmări doar lichiditățile, rezervele minime obligatorii și – un capitol unde ING pufnește în rîs – respectarea normelor privind prevenirea spălării banilor.

În al doilea rînd, depozitele clienților ING nu sînt garantate de Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare. FGDB e instituția prin care statul român garantează banii persoanelor care și i-au depus la următoarele bănci: Alfa Bank, BCR, BRD, Eximbank, CEC Bank, Banca Transilvania, Crédit Agricole Bank Romania, Credit Europe Bank Romania, OTP, Raiffeisen, Unicredit și alte bănci mai mici care au făcut rezerve potrivit regulilor fondului de garantare. ING Bank N.V. Amsterdam Sucursala București nu face parte din FGDB și, prin urmare, banii depuși la ING nu sînt garantați de statul român, ci de Schema de Garantare a Depozitelor din Regatul Țărilor de Jos.

Banii deponenților români la băncile cu capital românesc sau la cele cu capital străin (care nu sînt susursale al băncilor-mamă) sînt garantați de stat prin FGDB în limita unui plafon general de 100.000 de euro pe bancă. Peste acest plafon general se adaugă un plafon suplimentar de 100.000 de euro pentru sume care provin din tranzacții imobiliare cu destinație locativă (s-a vîndut o locuință), pensii, compensații de disponibilizare, invaliditate sau deces și încasări ca urmare a unor despăgubiri (asigurări, daune, compensații la condamnări pe nedrept).

La ING, Schema de Garantare a Depozitelor din Regatul Țărilor de Jos nu acordă nici un plafon suplimentar. Deponenții trebuie să se mulțumească cu acel plafon teoretic general, iar în caz de ceva clientul trebuie să ia avionul și să se ducă la Mark Rutte să-și caute dreptatea.