În afară de nume, mânăstirea asta nu are ceva atât de special încât să baţi drumul până acolo doar pentru ea. Până unde, „acolo”? Păi, ca s-ajungi la uşa lor, o iei pe drumul de la Tulcea spre Isaccea şi la un moment dat faci stânga, pe şoseaua care te tot bagă printre nişte păduri, ceva de mare senzaţie, parcă nu-ţi vine să crezi că uscata Dobroge are şi aşa ceva.
Ca să fiu sincer, măcar că treaba mea, aici, e să ma ţin de miştouri… drumul e foarte frumos, face toţi banii. Mai ales dacă-l faci primăvara, pe vreme bună, n-ai nimic de regretat (numai să n-ai noroc de-o pană de cauciuc, că e cam pustiu).
Mânăstirea propriu-zisă are într-adevăr „faţă”: zici c-a fost făcută în scopuri turistice, nu se recluziune spirituală: moară de vânt butaforică are? Are! Steag naţional, arborat pe chilii, are? Are! Este totul proaspăt zugrăvit, impecabil? Este! În plus, pour la bonne bouche, în spatele clădirii bisericii am dat de un şanţ betonat, care se întinde pe toată lungimea, delimitând dealul din spate de pajiştea bine tunsă din curtea bisericii. Ce să fie, ce să fie? M-am sucit, m-am învârtit, m-am scărpinat în creştet (loc de mare inspiraţie), până mi-a picat fisa: era un şant anti-inundaţie! Se pare că primăvara, când Dumnezeu se mileşte de dobrogeni şi le dă şi lor ploaie, nu merge cu linguriţa; în decursul timpului, oamenii de pe-acolo au avut parte de toate bucuriile, inclusiv inundaţii. Rare, dar vârlave: luau satele cu totul.
Locul ne-a impresionat şi am fi vrut să rămânem, mai ales că Celic Dere e mânăstire de măicuţe, n-ai probleme cu igiena (la tăicuţi te rişti, dacă rămâi, că ei nu se omoară cu spălatul). Am găsit-o cu greu pe măicuţa chelăreasă, o bătrână, ochelaristă, cu o privire bănuitoare: „Nu am unde să vă ţin, că am un grup mare. Trebuia să faceţi rezervare din timp! Ei au vorbit cu mine tocmai acum o lună, încă din Belgia”.
