Bun, deci l-au omorât p-ăla, ura, ura, am scăpat de înc-un dictator (urmează la cuvânt tovarăşul Assad; fiul, că tatăl a vorbit destul), acum putem merge să-i vizităm meleagul. Mă rog, poate nu chiar imediat, că e încă mare debandadă acolo, toată lumea savurează libertatea, cum făceam şi noi în '89, după Crăciun (adică nu mai respectam nici semafoarele din trafic, că, dé, eram liberi!).
Ca să nu-i speriem pe băştinaşi, cu TIR-uri de ajutoare şi de alte alea (cum ne-au speriat alţii pe noi, de ne-am apucat să-l votăm în disperare pe domnu' Iliescu), o să mergem deghizaţi în turişti cuminţei, dornici să-şi ilumineze orizontul cultural. Începem, deci, cu principalul muzeu din fosta capitală a lui Gaddafi: „Red Castle Museum”, pe numele lui internaţional, sau Assaraya Alhamra, în limba locului.
Măcar că ansamblul e impresionant şi pe dinafară, că împlineşte acuşi-acuşi două milenii, noi o să ne băgăm repejor înăuntru, unde e mult mai sigur decât pe străzile din jur, pline de exaltaţi cu arme-n mâini; ei trag în aer, de bucurie, dar se mai fac şi greşeli! Bun, am intrat, ce avem de văzut?
La parter sunt expuse, într-o brambureală simpatică (cunoaştem!) antichităţi cartagineze, cranii şi topoare din Epoca de Piatră (aflate încă de atunci în contact intim, ca dovadă că firea omului se schimbă prea puţin), statui greceşti, mozaicuri romane, morminte berbere, plus ceva reproduceri după picturile rupestre din Tassili. Cică mai era şi maşina lui Gaddafi, da' p-aia au făcut-o bucăţi revoluţionarii, când „au cucerit” muzeul.
Dacă ai văzut parterul, ai văzut totul: la primul etaj sunt numai exponate romane, la al doilea găseşti măscăreli despre „istoria poporului libian” (haine, arme, instrumente muzicale, bijuterii, ţesături, ceramică; oale şi ulcele), iar la ultimul ai un amestec aiuritor de poze din „epoca de aur a lui Gaddafi”, animale împăiate şi schelete de dihănii. Nu că melanjuri de-astea n-ar avea farmecul lor, mai ales pentru noi: le ştim de la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, unde ne duceau cu şcoala, să vedem tezaure dacice expuse lângă cadourile primite de nea Nicu de la amicii lui, africanii.
Asta e mişto la muzeul din Tripoli: râzi şi te simţi ca acasă.
