Pentru iubitorii de turism exotic, Varniţa e destinaţia perfectă, din atât de multe puncte de vedere că nici nu are rost să le enumerăm. De ajuns acolo nu e greu, poate fi însă greu să mai şi pleci, dacă eşti rău de gură şi ai ghinion: de la Chişinău o iei spre Tighina, te îndrepţi vijelios spre punctul de trecere spre Transnistria, treci de vameşii Republicii Moldova, treci şi de „pacificatorii” ruşi (băieţii din armata a 14-a, sunt de treabă, nu-ţi fac probleme), şi înainte de a ajunge la vameşii transnistreni, faci stânga şi dai de oraşul Varniţa.
L-am numit intenţionat „oraş”, pentru că locuitorii au apucături urbane (stau la bloc, freacă netul, etc), deşi aşezarea e mai degrabă un sat, sau, şi mai precis, un cvartal de blocuri plantat în no man's land, cumva în suburbiile Tighinei (dar la distanţă). Nu e singura curiozitate de-aici: „Noi plătim gazul în ruble transnistrene şi curentul în lei moldoveneşti!”, afirmă localnicii, cu o mândrie ciudată (la gaz metan e de înţeles, că îi costă la a zecea parte din preţul pieţei; dar la curent?!). Tehnic vorbind, Varniţa aparţine Transnistriei, la fel ca Tighina (sau „Bender”, cum îi spun ei oraşului), deşi e pe malul drept al Nistrului; în practică, autorităţile de la Tiraspol nu au putere aici. Dar nici cele de la Chişinău, aşa că românii din Varniţa sunt, probabil, singurii români fericiţi din toată lumea asta – măcar că-s prinşi la mijloc, într-un conflict absurd şi îngheţat, lor nu le poate spune nimeni ce să facă: ei fac ce au chef, nimic mai mult, nimic mai puţin. Cu minoritarii ruşi se înţeleg perfect, pe ţigani i-au convins să fie cuminţi (nu ştiu cum au făcut), preţurile sunt mici, pensiile sunt plătite cu aurul Moscovei, cei plecaţi la muncă în România şi în Europa trimit bani acasă, ce să mai vorbim, trai pe vătrai. Atâta doar că nu prea vine nimeni pe la ei, asta îi doare. Pe de altă parte, ruşii care ajung aici sunt uluiţi de calitatea literară a rusei vorbite de românii din Varniţa („Voi vorbiţi frumos, nu ca ţăranii ăştia de ucrainieni!”), iar românii de calitatea românei: „Cum de vorbiţi aşa de bine şi fără nici un pic de accent?”, îi întrebi, iar ei te duc să-ţi arate liceul lor, mândria oraşului. Şi cam au dreptate, chiar dacă e cu dus şi-ntors: ce este University of California pentru Berkeley este Liceul Teoretic pentru Varniţa. Adică, fără liceu, Varniţa e nimic, cum e şi Berkeley fără universitate.
