Da, e timpul să. Destul am râs noi de alții, e cazul să schimbăm macazul și să-i lăsăm și pe alții să râdă de noi, c-așa-i frumos și sănătos: spune-mi cu ce te fac să râzi ca să știu cine sunt de-adevăratelea. Deschidem, deci, seria ”Provincio, șo pe capitală!”; azi, domeniul de la Mogoșoaia.
Precizare metodologică: departe de a fi ”ghena infectă” visată erotic de cei din alte părți, Bucureștiul nu este un oraș turistic. Deloc. Comparat cu orice capitală din Est (ca să fim realiști), de la Tallin la Atena și de la Praga la Kiev, Bucureștiul pare anost și lipsit de orice tușă de personalitate. N-are nici Acropole, nici castel (ca Praga), nici Dunăre (ca Budapesta) și nici măcar o Vitoșă, acolo, ca Sofia. Așa că, negăsind nimic în oraș, ieșim puțin cîte puțin din el, să vedem dacă dăm peste ceva. Și, dacă da, peste ce.
De la gară o luăm pe lângă linia 4 de metrou, și n-apucăm s-o călcăm bine c-am trecut pe lângă ”Doi Cocoși” și-am intrat în Mogoșoaia. Facem stânga, dăm un ban la nenea de la intrarea în parc, lăsăm mașina la umbră și iacătă-ne!
De urât nu-i urât, poate fi chiar frumușel, dacă n-avem pretenții până-n grindă: e de văzut palatul propriu-zis (mai plătim și aici o dată, mă rog, mici găinării instituționale), mare și gol, prin care te fâțâi ca un ou într-o căldare; restaurantul, unde poți să bei o bere, dacă nu e vreo nuntă tocmai atunci (de obicei, e!); fosta ”cuhnie”, unde n-ai absolut nimic de văzut; parcul, care face toți banii; locul de joacă pentru copii, unde e-ntotdeauna hărmălaia pământului; enfin, bisericuța din curte, ridicată de Brâncoveanu înainte s-ajungă domn. Asta nu știu cât e de adevărat, că-n interior e pictat chiar el, cu toți copiii prin preajmă, și p-ăștia știm sigur că nu-i făcuse așa devreme.
Despre spiritul re-întemeietor al acestui loc, adică despre prințesa Martha Bibescu, nu afli nimic de nicăieri. Doar în palat e un portret de-al ei, o fotografie îngălbenită într-un format meschin, ceva mai mic de-un A5.
