Când zic stână, am în nări mirosul de cetină, de pârâu prelins peste lespezi de calcar,
mirosul acela de parfum de arini diluat într-un amestec olfactiv în care căcăreaza de oaie, blana udă a câinelui ciobănesc și damful de zer susțin cupola de stele a înserărilor suprasaturate de vuietul surd al văilor dintre munți. Și mai sunt, să știți, bulzul fierbinte, brânza de burduf topită în fierbințeala mămăligii și smântâna culeasă cu lingura de lemn din putinei. Pentru asta ai bătut atâta cale și este probabil singurul moment în care adrenalina și endorfinele fac casă bună în sărmana făptură umană urcată de la oraș în bârlogul de la munte al oilor. Ajuns acolo, unde lătratul furios al ciobănescului se întâlnește cu urletul trist al lupului, vei fi înghițit în vârtejul unui război al simțurilor. Te vei afla în miezul unei încleștări a papilelor gustative cu timpanele, o luptă la baionetă între dulceața cașului și simfonia tălăngilor de la gâtul oilor, o trântă senzorială a obrazului drept, încins de dogoarea jarului din foc, cu răceala încremenită a obrazului stâng, lins de negura înghețată, picurată din buretele jilav și negru al nopții.
Ciobanul este personajul principal al acestei imagini,
om trăit printre oi, mai puțin spălat, mai puțin învățat, dar aprig și capabil să sintetizeze corola de minuni a lumii în patru-cinci cuvinte simple, esențiale supraviețuirii anotimpurilor în transhumanță. Asta în cazul în care laptele de la sânul mamei și zerul în care a fost botezat nu au generat tipologii umane capabile să crape țeasta mioritică a tovarășilor ungurean, muntean sau vrâncean, ori să ajungă patroni de club de fotbal. Telemeaua de oaie are pentru români conotațiile delirului mistic, pentru că, așa cum usturoiul a ținut după apus vârcolacii la gardul din bârne scrijelite de brânca ursului, tot așa brânza cu sare, cu semințe de scaieți, cu fire de lână și cu așchii de brad a ținut foamea departe de vatra satului. Vreme de generații, mâinile aspre ale ciobanilor, clătite fugar în jgheabul din care se adapă turma, au strâns ugerele oilor pentru a mulge laptele care a dat caimacul acestei națiuni. Pe vremea când nu exista hârtia igienică, nici Furazolidonul și nici Sanepidul pentru a depista epidemii de cufureală care să dea iama în rândul mulgătorilor de oi, selecția naturală făcea legea atât sus, în creierul munților, cât și jos, în valea cu bordeie. În cele din urmă, ursul, lupul, hepatita și dizenteria au lăsat doar vlăstarele viguroase din satele dintre Carpați și Bărăgan să ducă mai departe povestea Mioriței și să facă din ea un simbol național. Așa am ajuns noi astăzi să cumpărăm din piață vestita telemea de oi, direct de la țăran, să o mâncăm și să-i supraviețuim.
Intrarea României în UE, din punct e vedere mioritic,
este o blasfemie. Pentru că stâna, aliniată la normele europene, trebuie să aibă mulgătoare electrice. Tehnic, telemeaua, cașul, cașcavalul, burduful nu se mai pot face acolo sus, în creierul munților, atârnând la scurs de bârnele stânei în tot felul de cârpe al căror trecut este mai mult decât incert. Bineînțeles că nu deplânge nimeni dispariția legăturii dintre prohabul mulgătorului, gălbeaza oii, nămolul de sub unghiile ciobanului și brânza de țăran ca risc asumat al nevoii de lactate. Am fost oaspetele unei pensiuni agro-turistice din Norvegia, situată la poalele unui munte pierdut în ceață veșnică, unde proprietar era un cioban veritabil. I-am cerut curios, ca fan al stânelor din Piatra Craiului, lapte de la oile lui, lapte de stână. Mi-a adus prompt un Tetrapack alb, fără nici o inscripție. Cutie sigilată, lapte pasteurizat, luat direct de la stână, pentru că folosirea laptelui neprocesat este ilegală în Norvegia. Inclusiv la botul oii. Nu știu cât inox era în stâna norvegiană din munte, știu însă că acasă la ciobanul norvegian era o bibliotecă în care tronau la loc de cinste operele complete ale lui Shakespeare, în limba engleză. Atunci mi-am dat seama că dacă Hamlet, undeva în biblioteca unei stâne de sub golul alpin din Retezat ori din Piatra Craiului, ar lua locul unei doine șuierate în fluier sub streașină de șiță putredă, la ceas de seară vânturată de aripile caprimulgilor, planeta noastră ar deveni hidos de plictisitoare. Pentru că poezia brânzei de oaie neoașe și scurse în batic este una orală, transmisibilă de la om la om, precum E. coli. Uite așa am ajuns la alarma europeană ce pune brânza de oi românească pe lista neagră, alaturi de virușii Zika, H1N1 și cel poliomelitic.
Escherichia coli nu este soră cu Baba Dochia,
este însă o bacterie care – ajunsă în mațul plăpând al francezului șansonetist ori în al italianului macaronar – face din telemeaua românească un fel de antreu la parastas. Hai, un consumator din Corabia sau din Vaslui mai scapă cu sechele vizibile și din buda din fundul curții, însă la export este deranj mare. Astăzi este mai ușor să pătrunzi prin Spațiul Schengen ca refugiat jihadist decât ca brânză de oi românească, și știm că brațul lung al sindromului hemolitic uremic, care a dat iama inițial printre nou-născuții din provincie, a ajuns rapid și la românii din Italia. Ironia sorții face ca toate astea să se întâmple acum, când laptele este recoltat la standarde europene și procesat în brânză ambalată în vid, nu ciobănie cu caval și urdă pe sub mustață. E. coli nu vine dintr-o stână cu ciobani care au îmbătrânit fără a-și scoate din picioare cizmele din cauciuc, el vine dintr-o fabrică automatizată. Astfel, intrată în era industrializării, telemeaua româneasca de oi privatizată s-a umplut de bacterii mai rău decât pe vremea dacilor. Cum cele mai multe cazuri de îmbolnăviri, cât și firma incriminată de ancheta epidemiologică, sunt din Argeș, trebuie să spunem că nu există nici o reclamație legată de brânzeturile tradiționale vândute, de pildă, în vestita piață din Câmpulung Muscel. Acolo, brânza scursă prin tifon, ținută în butoi de stejar cu apă din râu, pusă pe galantar calup, cu mâna, așa, ca din moși-strămoși, nu face victime. Cu siguranță, însă, brânza Camembert ar trimite în spitalele din Argeș, cu holeră și antrax, mulți consumatori neobișnuiți cu mucegaiurile, cu mirosurile și cu bacteriile francofone sofisticate. Și poate, cine știe, am pune și noi Europa în alertă, dând astfel o lovitură de grație producătorilor francezi. Pentru că, vorba aia: frate, frate, dar brânza e pe bani.
69 de vizualizări
Excelent articol !