Dispărutul ideal al unei generații

Oximoronicul titlul al cărții nu trimite la vreo o petrecere de la o Curte a Miracolelor autohtonă, ci la vinilul din 1968 al trupei Rolling Stones, Beggars Banquet. Născută la cîțiva ani după revoluție, Irina Anghel a reconstitut „epoca“ anterioară din auzite și probabil din lecturi despre. E nevoie de precizarea asta fiindcă, înainte de ’90, în comerțul socialist de stat nu se găseau discuri cu Rolling Stones. La noi, chiar și în perioada dezghețului cultural, rock-ul din Occident trecea drept muzica hippioților cu păr lung și blugi, pe care-i tundea Miliția la secție după ce-i înhăța pe stradă. Blugii și vinilurile americane (toate erau americane, indiferent de proveniență!) erau produse de contrabandă. Pe atunci topurile rock se auzeau la Metronomul lui Cornel Chiriac de la Europa Liberă sau la înregistrările pe mag, copiate cu tot cu paraziți după emisiunea lui. Încît cine avea un disc Rolling Stones ori era pe lista de urmăriți a Securității, ori făcuse pactul cu sus-zisa instituție și dădea rapoarte despre suspecții care veneau să asculte discul.

Irina Anghel nu intră în asemenea detalii în romanul ei de debut. Aflăm doar că deținătorul din Iași al Banchetului cerșetorilor era fiul șefului oficial al turnătorilor din oraș. Sîntem cînd la începutul crizei din anii ’80, în bula celor patru adolescenți „de familie bună“ din așa-numita burghezie roșie cu capul confortabil plecat, cînd la 40 de ani după misterioasa dispariție a unuia dintre ei, tocmai Mișu, deținătorul vinilului, pe care Dumnealui, tatăl, îl persecută fiindcă vrea să cînte la pian, în loc să-și găsească o meserie serioasă. Mișu e sclipitorul grupului. Charismatic, cîrtitor, ironic, prieten cu un boschetar încă tînăr, cu care împarte pîinea pe stradă, pianistul în devenire amintește de adolescenții genialoizi din povestirile lui Truman Capote. Ceilalți trei membri ai grupului, Nel, Victor și Nina, vor deveni unul cardiolog de oarece renume, altul cercetător cîștigător de grant-uri, iar Nina, profesoară de franceză, traducătoare și altele.

Într-o permanentă pendulare trecut-prezent, autorul de hîrtie al romanului volubil, pus pe jocuri de cuvinte, spiritual, și nepăsător față de regulile naratorului creditabil, intervine în text ori de cîte ori are chef, parodiind clasicii, pe urmele textelor francofilului Luca Pițu, față de care anglofona Irina Anghel, reporteriță la Boomberg, stabilită la Londra, pare a avea o secretă admirație. La fel cum are și o vădită nostalgie a Iașiului universitar cu legendele sale pre- și post-nouăzeciste și a Librăriei din localitate.

Banchetul cerșetorilor e portretul tandru-amărui-ridicol al unei întregi generații de intelectuali care nu și-au găsit locul nici în adolescența cu muzici rock, cu filme văzute în grup, la video, și cu romanele cult ale vremii, nici acum, într-o libertate pentru ei apăsătoare și grotescă. Rămași trei după dispariția lui Mișu, membrii grupului s-au ratat, dar cu succes social, în căutarea adolescentului mare-promisiune și a ceea ce ar fi putut deveni ei înșiși, dacă… Un dacă tot mai inconsistent și mai împuținat, ca nisipul strîns între degete.

Stilistic, Irina Anghel își stăpînește instrumentele cu o convingătoare inteligență artistică. Singurul risc al formulei sale, care adie aici, ar fi ca narațiunea să se dilueze într-un spectacol de vorbe. Sper însă că acuitatea analitică a prozatoarei o va feri de una ca asta.

 Irina Anghel, Banchetul cerșetorilor, Editura Polirom, 2022.