Dobrexit

Înțeleptul popor român spune că omul gospodar… Da, știți. Gospodarul e ăla care face car iarna și vara face sanie. Își face, de fapt, lui însuși.

Dar înțeleptul popor român spunea asta cu foarte mult timp în urmă, când nu doar că sania și carul erau mijloace de transport viabile, adaptate secolului și condițiilor de drum și de trafic, dar omul, gospodarul, putea să le și încropească în bătătura-i proprie. Ieșea sania mai strâmbă, şasiul carului nu era ideal, dar, la o adică, mijloacele de transport funcționau. Își făcea omul treaba cu ele, asta-i important.

Din nefericire,

am evoluat, ne-am specializat, iar pretențiile au crescut. Ia încearcă să mergi cu sania trasă de cai în secolul ăsta! Sau să te plimbi dintr-un oraș în altul cu carul. De la București la Ploiești ai avea, mergând cu carul, peste zece ore în care să-ți folosești smartphone-ul pentru a sta pe rețelele de socializare. Ridicol! Ca să nu mai spunem cât de greu ne-ar fi să ne facem avion, vapor și alte chestii din astea care-i sunt necesare omului modern, gospodar sau nu, ca să călătorească. De aia ne-am și specializat: unii fac avioane, alții fac automobile, unii se ocupă de echivalentul săniilor. Iar lucrul e valabil în orice domeniu, nu doar în cazul mijloacelor de transport. Practic, nu mai poți să faci în casă ceva foarte complicat. Dacă reușești să faci o ciorbă, deja e mare lucru. Restul cumperi de la magazin. Magazin care nu le face el însuși, la rându-i. Le ia de la alții care sunt foarte specializați în producție. Atât de specializați, încât unele produse nu se pot produce peste tot. Sunt județe în care nu există fabrici de mobilă, cum în altele nu există fabrici de calculatoare. Fabrici de haine nu găsești din doi în doi metri, cum nici întreprinderi în care se produce berea, de exemplu. E mai eficient din punct de vedere economic să faci fabrici mai puține, dar care produc mai mult și sunt plasate mai aproape de resurse și de căile de aprovizionare. Ar fi un pleonasm economic să ai 41 de fabrici de frigidere, câte una în fiecare județ, când o singură fabrică, ajutată de importuri, poate acoperi nevoile întregii țări. Cam ăsta e lanțul economic al contemporaneității, s-a ajuns aici încet-încet, învățându-se capitalismul pas cu pas, prin metoda încercării și a erorii.

Și, totuși, există oameni

care ar trebui să învețe, din nou, să-și facă vara sanie. Nu, nu sanie, ci hovercraft, căci nimic altceva nu-i ajută. Da, da, există două județe în România care, dacă nu învață rapid să construiască hovercraft-uri, se vor simți din ce în ce mai rupte de restul țării. Generic, județele alea ar putea fi numite Dobrogea. Luate unul câte unul, sunt Constanța și Tulcea. Poate lucrurile sunt mai grave în Tulcea, dar nici Constanța nu stă în puf.

Dobrogea este legată de continentul românesc prin două poduri: unul la Giurgeni și unul la Fetești.

În iernile grele, în care codurile roșii sau portocalii își fac de cap, Dobrogea e izolată complet de restul României. Atunci când Autostrada Soarelui e impracticabilă și nu se poate circula nici între Slobozia și Hârșova, atunci când, pe lângă asta, mai îngheață și Dunărea, în Dobrogea pur și simplu nu intri. Și nici nu ieși. Or fi două aeroporturi civile și unul militar, dar nici alea nu sunt operaționale pe cod roșu. Așadar pe șosea nu se poate, prin aer nu, iar pe apa înghețată nu poți trece fără să-ți riști viața nici traversând cu piciorul. Despre transporturi de marfă nici nu se pune problema. Ar mai fi trenul, desigur, dar ăla e primul care se retrage sfios în culcuș atunci când suflă vântul ceva mai tare și aduce cu el și zăpadă.

Nici măcar cele două județe

ale Dobrogei nu se pot ajuta între ele pe vreme de cod roșu, căci drumul care leagă Tulcea de Constanța se înzăpezește rapid și e greu de transformat în drum cât de cât practicabil. De obicei, izolarea durează câteva zile, dar există ierni în care zilele se transformă cu ușurință în săptămâni. Iar asta se simte și se vede.

După o săptămână de izolare, din magazine încep să dispară unele produse. Alea perisabile, desigur, și alea care nu se produc în zonă. După o săptămână și jumătate, chiar și rafturile din supermarket-uri încep să-ți zâmbească din ce în ce mai știrb. Iar dacă izolarea ajunge la două săptămâni, singurii liniștiți sunt cei cu stocuri în casă.

Dar stocuri de piese n-are nimeni. Sunt produse care ajung în județ (căci ne limităm acum doar la cel mai izolat dintre izolate, județul Tulcea) numai la comandă. Și nu sunt puține. În Tulcea nu se mai produce mai nimic. Nu, nu din zona alimentelor. Din astea, mai ales din cele de bază, s-ar mai găsi. O fabrică de mezeluri ici, un abator colo, pâine, niște lapte, ouă… Orice altceva, însă, după două săptămâni de izolare, începe să dispară. Iar vapoare construite la șantierul naval nu mănâncă nimeni.

Tulcenii ar ajunge mai repede

la Galați. E mai aproape de Constanța atât pentru municipiul reședință de județ, cât și pentru toată partea nordică a județului. Dar, ce să vezi, Galațiul e de neatins. Cu Dunărea înghețată, spre Galați nu trece nici un bac. Nici spre Brăila. Ca să ajungi la Galați, din Tulcea, faci iarna 240 de kilometri, în loc de 83. Îi faci teoretic, fiindcă dacă nu poți ajunge la (sau trece de) Hârșova, oricum nu ai pe unde.

Partea bună e că, totuși,

mai mult de două săptămâni n-a durat vreun blocaj din ăsta. În ultimul deceniu, cel puțin. Dar e o perioadă suficientă, însă, pentru a-ți da seama că, asemeni unuia dintre județele sale cele mai prăpădite, o întreagă țară e la mâna căilor ei comerciale. Dintr-o țară care, la o adică, și-ar fi putut acoperi nevoile stringente, România a ajuns o țară care, în caz de izolare, e în pom. Atunci când imporți între un sfert și jumătate din unele produse alimentare de bază, nu poți spera că ai supraviețui prea mult dacă te-ai certa cu toți vecinii în același timp. În câteva săptămâni n-ai mai avea cartofi, ți-ar lipsi carnea, ai plânge după laptele adus de la unguri. În câteva luni, parcul auto s-ar înjumătăți, căci n-ai mai avea piese de schimb sau nu ți-ar  mai funcționa rafinăriile, pentru că nu mai ai industrie care să le deservească. Într-un an ai mai avea, cât de cât, ce culege de pe câmpuri, dar n-ai mai avea cu ce, căci ți-ar lipsi până și uleiul pentru maşinile agricole.

Trăim într-o lume

interconectată, din ce în ce mai interdependentă. Nu e cazul, încă, să ne facem probleme. Noi suntem oameni buni, simpatici, muncitori și ascultători. Dar ar fi bine să nu supărăm pe cineva prea tare. Cine știe din ce-i sare țandăra vreunei multinaționale care-ți ține exportul în cârcă, cine poate ști din ce se enervează vreunul care-ți controlează jumătate din importurile de mâncare. Psss, să stăm liniștiți la locurile noastre, că izolați n-o ducem prea mult, iar podurile se dărâmă ușor, iar fluviile îngheață la fel.