Doctorul libertății

Am stat de multe ori de vorbă cu Ion Vianu după ce s-a întors din exilul său elvețian. Acum cîțiva ani, în timpul unei expediții literare la Chișinău, l-am auzit povestind pe îndelete despre prietenii lui scriitori și despre întîlnirile sale cu ei, pînă să plece din țară. Era de un calm și de un optimism cum rar am întîlnit. Un înțelept care știa să se bucure de viață.

Psihiatru, Ion Vianu își diviniza tatăl, marele Tudor Vianu, contrazicînd prin exemplul său ceea ce scria Freud despre complexul lui Oedip pe care-l au fiii care ar visa să-și castreze tatăl. Asta nu-l împiedica să vorbească înțelegător despre copiii scriitorilor celebri care-și puneau ratarea pe seama „tiraniei“ taților. Înțelegea de unde li se trăgea ranchiuna de adulți care nu reușiseră să iasă de sub umbra tatălui. O ranchiună care venea, de fapt, din suferința de a nu-i fi putut dovedi tatălui că aveau și ei stofă de premianți. Sau, cum se zice mai nou, dintr-o imensă frustrare. Cu aceeași înțelegere, Ion Vianu vorbea și scria despre normalitatea schizofrenicilor, cei ce trăiesc în iadul fricilor înfiorătoare pe care pacienții săi i le descriau cu toate amănuntele – unii chiar înainte de a pierde lupta prin ceea ce el numea abandon. Alt cuvînt pentru sinucidere. Cred că lui Ion Vianu înțelegerea asta îi venea din bunătate, în timp ce alții ajung la o tîrzie bunătate din înțelegerea treptată a suferinței.

În țară, Ion Vianu îl cunoscuse pe Nichita Stănescu în cea mai bună perioadă a sa, de exuberanță neatinsă de boală. Își păstrase neschimbată admirația față de el și bucuria de a fi fost în preajma lui. Nu găsea nici o plăcere din comentarea medicală a slăbiciunilor poetului. Prefera să-și amintească de fericirea de a-l fi cunoscut în carne și oase pe omul tînăr care își trăia cu umor genialitatea.

În 1977, Ion Vianu a fost printre puținii noștri intelectuali care l-au susținut public pe Paul Goma și printre foarte puținii psihiatri care au vorbit și scris despre disidenții internați cu forța în sanatoriile-pușcării din România. Din Elveția, unde a emigrat, Ion Vianu a vorbit de multe ori la Radio Europa Liberă despre arma politică în care autoritățile comuniste transformaseră psihiatria pentru a-i reduce la tăcere pe cei ce protestau împotriva abuzurilor ceaușismului. Cînd s-a întors în țară a scris în ziare despre complicitatea sinistră dintre Securitate și psihiatrii care au colaborat cu poliția politică atribuindu-le boli mintale disidenților aduși de securiști în sanatoriile pe care le conduceau acești medici torționari. Ion Vianu, care credea în redempțiune, era cutremurat de explicațiile nerușinate și sfidătoare ale psihiatrilor care chinuiseră oameni sănătoși și susțineau și în ceasul al treisprezecelea că își făcuseră datoria față de pacienții lor.