În anii cît a reprezentat la Chișinău International Foundation for Election Systems, Dorin Tudoran a urmărit ce se întîmpla în Transnistria, unde se afla și se află Armata a 14-a a Rusiei, suvenirul lui Gorbaciov pentru Republica Moldova. În acei ani, Putin era departe de a-și fi dat arama pe față. Despre Putin cel de azi și despre Rusia, Dorin Tudoran a scris de curînd pe noul său blog, Ultima pălărie. De citit neapărat.
Cristian Teodorescu: Prima postare din noul tău blog, Ultima pălărie, pare episodul-pilot al unui serial autobiografic. Altfel ce te-a făcut să te întorci la blog, după ce l-ai închis și șters pe ultimul?
Dorin Tudoran: Știu exact de ce am închis blog-urile Certocrația și Anamneze, dar e dificil să explic de ce am lansat acum Ultima pălărie, asta și pentru că mi-e greu să-mi explic mie însumi hotărîrea cu pricina. O bănuială – cred că perioada de un an în care Robert Șerban a reușit să mă facă să-i răspund, cu picătura, la întrebările strînse în volumul de convorbiri Numai copilăria e glorioasă, carte căreia i-ai dedicat o cronică generoasă,a spart lacătul pe care-l pusesem între mine și sfera publică. Cum consider acest blog un „jurnal în curs de întîmplare“, tot ce putem face este să așteptăm și să vedem ce se va întîmpla cu el, cît de mult spațiu va ocupa zona autobiografică.
C.T.: Ce-o să scrii în Agora, una dintre secțiunile blog-ului, despre Putin și despre războiul lui în Ucraina?
D.T.: Am publicat deja un text intitulat „Vladimir cel Strict“ sau, cum îmi scrie Șerban Foarță: „Apropo de (ras)Putin: Vladimir cel strict / S-a (puţin) stricat“. E o cronologie comentată începînd cu 1961, anul cînd a început ridicarea Zidului din Berlin, și ajungînd la ziua de azi. Distopia lui Putin (spre a prelua titlul excelentei analize semnate de Sorin Antohi în Observator cultural) s-a dezvoltat din neîntrerupta psihoză imperială a Rusiei. Astăzi, Putin este doar rusul cel mai puternic și cel mai grav afectat de damblaua respectivă. Pleacă el, vine altul. Psihoza rămîne.
C.T.: Chiar dacă și răul se poate banaliza, încă nu-mi vine să cred cînd aud ce blestemății face armata trimisă de Putin în Ucraina. Ce crezi c-a vrut el să spună cînd i-a decorat pe blestemații aceia care au masacrat civilii la Bucea?
D.T.: Exact ce a vrut să spună și președintele Traian Băsescu (sau doar subliminalul său, adică informatorul Securității „Petrov“) decorîndu-l pe fostul ministru de Interne ceaușist George Homoștean. Glumesc, dar nu prea mult. Mesajul lui Putin e simplu – ucrainenii trebuie stîrpiți, nu ocupați. Cu cît stîrpești mai mulți, cu atît îți sporești șansele de a fi decorat, recompensat. În momentul decorării lui George Homoștean, un mahalagiu de presă, lacheu gălăgios al președintelui, scria că sîntem niște proști – decoratul nu era cel la care ne gîndeam noi, ci altă persoană. S-a dovedit că sicofantul mințea încă o dată. Decorația a fost retrasă sub presiunea „opiniei publice“. O vreme, rușii vor susține că nu soldații lor au masacrat civili în Bucea și că au fost decorați pentru alte înălțătoare fapte de arme. De cît timp a fost nevoie pentru ca masacrul de la Katyn (enormă crimă de război) să fie atribuit, irefutabil, sovieticilor? Cinismul are și calitatea de a oferi produse al căror termen de… expirare trece de linia orizontului zilei.
C.T.: În anii cît ai stat la Chișinău te-ai gîndit vreodată că Putin ar putea deveni inamicul numărul unu al lumii civilizate? Dădea încă de atunci semne pe care lumea le-a ignorat?
D.T.: Am ajuns la Chișinău spre sfîrșitul anului 1992. Biroul l-am deschis la începutul lui 1993. Urmele conflictului armat cu Transnistria erau proaspete, le simțeai peste tot, din stradă pînă în Parlament, din săli de teatru pînă în biserici. În acei ani, temerile nu aveau cum să fie legate de Putin. Pînă în 1999, cînd devine președinte interimar, după demisia lui Elțîn, Putin era la începutul carierei sale politice, „călindu-se“ (ca oțelul lui Ostrovski) în poziții secundare la Sankt Petersburg. Așadar, în cei șapte ani cît am lucrat la Chișinău, gîndul că într-o zi Putin ar putea deveni „inamicul numărul unu al lumii civilizate“ nu era un gând „la purtător“. Bill Clinton spune și azi că în primul mandat de președinte, început în anul 2000, cînd eu plecam din Moldova, Putin nu se anunța satrapul de azi. Îngrijorările moldovenilor (și ale mele) erau legate de prezența charismaticului general Aleksandr Lebed, comandantul Armatei a 14-a, al cărei cartier general era la Bender. Total dedicat cauzei rusești în Transnistria, Lebed nu-l vedea însă cu ochi buni pe Igor Smirnov, președintele autoproclamatei republici transnistrene. Îl considera un escroc și, într-un mesaj către Elțîn, recomanda continuarea și sporirea sprijinului militar acordat Transnistriei, dar sugera ca foarte necesară înlocuirea lui Smirnov. Pentru militarul riguros, fanatic al disciplinei, care era Lebed, haosul pe care-l provocau unele acțiuni ale lui Smirnov și implicarea lui în lumea afacerilor subterane constituiau piedici în calea activității generalului în zonă. Mai tîrziu, referindu-se la secretarul de stat american Madeleine Albright, Lebed o numea „cucoana aia care umblă ba cu fustă, ba cu pantaloni“, așa că îți închipui cam cum vorbea despre Smirnov, dar Smirnov a fost de neclintit. Interesele sistemului cîștigau în fața rațiunii militarului.
C.T.: Ar putea deveni Transnistria Donbasul Republicii Moldova?
D.T: Teoretic, da. Pasul următor, cei nici 68 de kilometri dintre Tiraspol și Chișinău, n-ar constitui o problemă pentru Putin. Practic, ar fi mai greu, dar nu imposibil. În februarie, înainte de invadarea Ucrainei, Putin a recunoscut independența republicilor separatiste Donețk și Lugansk, nu și a Transnistriei. Apoi, între Rusia și Ucraina există graniță, între Rusia și Transnistria – nu. Sigur, Crimeea ocupată de ruși este o cale de acces. Nici cei 1.500 de militari ruși care păzesc depozitul de armament de la Cobasna nu sînt puțini, dar a-i pune în mișcare spre Chișinău n-ar fi scenariul perfect. Transnistria, chiar dacă nu este de jure parte a Federației Ruse, de facto este un protectorat rusesc. Miza este Moldova, Transnistria – calea spre adjudecarea mizei. Pericolul îl prezintă o strategie în care rușii excelează – provocările. Exploziile din Transnistria îmi par mai degrabă opera Moscovei decît a Kievului, fiindcă o destabilizare a zonei ar fi cu totul profitabilă pentru ruși și mai deloc pentru ucraineni. Îngrijorarea președintelui Republicii Moldova, Maia Sandu, este pe deplin justificată.
C.T.: Inter arma silent musae? Cine mai ascultă acum ce spun scriitorii?
D.T.: Mai nimeni. Și-apoi, care conducător politic sau militar a ascultat, cu adevărat, vreodată la ce spun scriitorii? L-a ascultat Pompeius întotdeauna pe prietenul său Cicero? Și dacă l-ar fi ascultat, ar fi sfîrșit mai bine?
C.T.: Cine, dintr-o Rusie fără opoziție, l-ar putea opri pe Putin?
D.T.: Și elaborarea unui răspuns la o asemenea întrebare se află între wishful thinking și scepticism inflexibil. Dacă ceva mi se pare cît de cît clar este că Putin nu poate fi oprit decît dinăuntru. Nu cred că eforturile externe ar putea avea mari șanse. Fidel Castro s-a retras cînd a vrut și într-un scenariu elaborat de el. Multiplele încercări de eliminare venite din afară au eșuat. Rusia nu este Panama, Putin nu este Noriega. Cum rezultatele unui sondaj spun că 86% din ruși aprobă acțiunile lui Putin, iar rezultate unui sondaj din 2017 spuneau că popularitatea lui Stalin era considerabil mai mare decît cea a lui Gorbaciov, acesta din urmă fiind considerat de mulți ruși chiar un trădător, optimismul nu poate fi decît unul extrem de bine temperat. Într-un interviu din Le Figaro, Vladimir Fedorovski, fost colaborator apropiat al lui Gorbaciov, îl numea pe acesta din urmă „actor al unei tragedii a speranței“. Speranța unei altfel de Rusii se stingea, încă o dată, cu eșecul lui Gorbaciov și e greu de prognozat cînd și cum ar putea să reapară.