Poetul Dorin Tudoran a primit premiul „Doina Cornea” înființat de PEN Club Romînia după moartea marii disidente. El însuși disident pe bune, ca să zic așa, Dorin Tudoran a fost printre cei ce au fost susținuți de Doina Cornea în țară și au susținut-o apoi pe Doina Cornea din străinătate, astfel încît această doamnă a puținelor noastre proteste antitotalitare n-a avut soarta tragică a unui „Babu” Ursu, deși a fost urmărită și amenințată cu moartea de Securitatea lui Ceaușescu.
Cristian Teodorescu: Cum te simți și te crezi ca primul laureat al Premiului „Doina Cornea”?
Dorin Tudoran: Mă simt onorat și mă cred norocos. Onorat fiindcă, la urma urmelor, pentru un om ca mine, ce premiu ar fi fost de rîvnit dacă nu unul purtînd numele Doinei Cornea? Norocos fiindcă acest premiu putea să bată la ușa altora, oameni cu merite de necontestat, sau – cum s-a întîmplat de atîtea ori în postdecembrism – să fi fost decernat unuia din auguștii campioni ai rezistenței (doar) prin cultură.
C.T.: Ce a însemnat Doina Cornea pentru România, pe vremea lui Ceaușescu?
D.T.: A fost unul dintre foarte puținii oameni care au ținut România pe harta lumii, în vreme ce nebunia dictaturii și blocajul civic al mai tuturor românilor continuau să izoleze România pe o insulă dedicată leprozeriilor.
În viața mea, Doina Cornea a constituit o scînteie a solidarității. Cînd am ajuns în America, în 1985, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca mi-au expediat, printre altele, facsimilată, și scrisoarea trimisă Europei Libere de Doina Cornea prin care se declara solidară cu mine. Nu voi uita niciodată emoția care m-a încercat auzind acea scrisoare citită la Europa Liberă, al cărei final suna așa: ”Aceste idei se înscriu în tradiția culturii românești și este nedrept ca Dorin Tudoran fie scos din circuitul nostru cultural pentru a le fi susținut în scrierile lui.”
Cînd ajunsesem în cea mai grea perioadă, Doina Cornea și-a scos niște econonomii de la CEC, a făcut și o colectă printre prietenii săi și a încercat să-mi trimită banii. Auzise de la clujenii ei că Augustin Buzura îmi era prieten foarte apropiat. L-a rugat să-mi aducă banii. Prietenul meu Gusti s-a speriat mai rău ca de moarte. Nu doar că a refuzat-o, dar a îndemnat-o apăsat să renunțe la asemenea gesturi necugetate. Nici Doina Cornea, nici eu nu știam în acel moment că eu îi eram un foarte bun prieten lui Buzura, dar el era mai bun prieten decît era cu mine cu colonelul de Securitate Ilie Merce, al cărui subiect de expertiză devenisem sub numele de cod ”Tudorache”…
Refuzată de Gusti, Doina Cornea a trimis banii la Păltiniș, rugîndu-l pe Constantin Noica să facă ce știa ca banii să ajungă la mine. Banii n-au ajuns niciodată la mine, cum, sînt sigur, nici la Constantin Noica nu au ajuns. Dar eu trebuia să ajung la concluzia că Noica și ucenicii săi păltinișeni folosiseră banii spre a consuma icre negre, stropite cu șampanie. Nu, n-am ajuns la acea concluzie – nu aveam de ce.
Electricianul din Gdansk, Lech Walesa, a avut în spatele lui Solidaritatea. Profesoara de franceză din Cluj, Doina Cornea, a avut de jur împrejurul ei un alt sindicat – Solitaritatea. Nu de puține ori, gîndindu-mă la Doina Cornea, îmi vine în minte un gînd al Khalil Gibran: „You give but little when you give of your possessions. It is when you give of yourself that you truly give.” Doina Cornea s-a dăruit pe ea însăși – era bunul cel mai de preț pe care îl avea.
C.T.: Dar după aceea, adică atunci cînd, în plină euforie a revoluției, ea l-a atacat pe Ion Iliescu?
D.T.: A fost bine că în acele momente de euforie a existat și un mic bastion al lucidității. Dar nu a fost și de ajuns. Sigur, post-factum, a prins ideea că Doina Cornea ar fi trebuit să rămînă în Consiliul Național al FSN și să fi luptat acolo cu ”emanații revoluției”, pînă ar fi murit cu ei de gît. Ar fi amuzantă, dacă nu ar fi de un cinism atroce, această diviziune socială a muncii – unii trebuie să facă totul, pînă la sacrificiul suprem, iar ceilalți să comenteze.
O doamnă, care după 1989 a condus o publicație importantă, reproșa nu tocmai voalat disidenților români că nu au luptat pînă la sacrificiul final. Întrebînd de ce doamna respectivă n-a ales să se numere și dumneaei printre disidenți și apoi să se fi autoimolat, ca Liviu Babeș, sau să se fi spînzurat, cum o făcuse Călin Nemeș, mi-am atras furia doamnei și a celor gîndind la fel ca ea – unii cu sacrificiul, alții cu beneficiul.
C.T.: Cînd Doina Cornea le-a spus minerilor să nu plece din București, la cea de-a doua lor vizită în Capitală, asta ți s-a părut o idee bună?
D.T.: Din punctul meu de vedere, admirația pentru un om nu înseamnă și obligativitatea de a fi întotdeauna de acord cu el, dar include, întotdeauna, respectarea opiniilor diferite. În 2009, Doina Cornea a declarat că va vota pentru candidatul Mircea Geoană. Opțiunea mea – exercitată chiar și cu o mare strîngere de inimă – a fost celălalt finalist al alegerilor prezidențiale. Dar nu mi-a trecut o clipă prin cap să-i reproșez ceva – nici public, nici între patru ochi – doamnei Cornea. În schimb, a luat-o la refec o membră a comandoului pro-băsist – Detașamentul Artă & Cultură. Tocmai Doina Cornea, care riscase totul pentru a vedea România oferind cetățenilor săi dreptul la opțiune, dreptul de a alege ce găseau de cuviință, își pierdea acest drept în ochii membrei gherilei băsiste. Astăzi, necruțătoarea doamnă continuă să dea lecții gratuite de deontologie în varii domenii – de la cultură la presă, de la politică la civism etc.
Și-apoi, nu uita cît de diverse – și deseori surprinzătoare – au fost opiniile despre anumite evenimente – Piața Universității, de pildă. Îmi amintesc că, după ce i-am publicat lui Mircea Cărtărescu un articol pe această temă în Agora, am fost înghiontit de cîțiva prieteni care îmi aminteau că Mircea avusese inițial o altă opinie despre subiectul respectiv. Poziția mea a fost, și rămîne, că e natural să ne revizuim opiniile, atîta vreme cît nu o facem pe principiul giruetei, adică repoziționîndu-ne după cum bate vîntul politic.
C.T.: Ce crezi, că în România a fost revoluție sau lovitură de stat?
D.T.: Iată o întrebare pe care vom continua să ne-o punem multă vreme, deși știm, tot de ceva vreme, răspunsul la ea. Unii au dat o lovitură de palat, alții au crezut sincer că participă la o revoluție. Cei dintîi au cîștigat – se află în cîștig și astăzi. Dintre ceilalți, unii s-au trezit la realitate, au acceptat-o, așa amară cum este ea. Alții continuă să creadă în revoluție, fiindcă ei au ieșit în stradă cu sufletul curat și nu acceptă nici azi să se întoarcă de acolo cu sufletul murdărit de adevăr. Numai că adevărul nu murdărește nimic, niciodată. Cu toate acestea, nu am nici o problemă de a le respecta dreptul să își apăre sufletul cum găsesc de cuviință.
Cred că ți-am mai mărturisit cîndva că nu am găsit încă motive să amendez două din gîndurile mele. Primul – ”Mă tem că, în decembrie 1989, românii au ieșit din casă revoltați, au ajuns în stradă revoluționari și au intrat în istorie fraieri.” Al doilea – ”În România se întîmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că nu se întîmplă niciodată ce trebuie.”
C.T.: România mai are nevoie de disidenți?
D.T.: Pînă nu demult credeam că nu mai are, dar de cînd partidul aflat la guvernare organizează mitinguri de protest, încep să cred că disidența începe să devină chiar o meserie, și încă una cu frumoase perspective.
C.T.: Cum ți se pare că stăm azi cu democrația?
D.T.: În România, democrația seamănă cu unele buletine Meteo – cu cît se anunță mai mult soare și cer senin, cu atît plouă mai zdravăn și norii se lăfăie pe acoperișurile caselor. Tot așa, cu cît se vorbește mai mult despre democrație, cu cît sînt mai propăvăduite valorile ei, cu atît mai mult legea în Cetate este făcută de un soi de democratură. În țări în care democrația este mai vînjoasă decît în România, mai stabilă, spațiul public găzduiește mai puține dezbateri, declarații, dispute etc. despre democrație. Oamenii vorbesc mai puțin despre democrație – o practică. În România, invocarea democrației se face de dimineața pînă dimineața, devenind o trăncăneală. În timpul acesta, fibra democrației autohtone nu devine mai puternică. Dimpotrivă, se subțiază. Iar cînd apare încă un eșec, cînd nimic nu mai poate fi explicat, de vină este democrația.
C.T.: De ce mai plîng unii dintre noi după Ceaușescu?
D.T.: Cum nu mă număr printre ei, mi-e greu să-ți dau un răspuns bazat pe o certitudine. Pot, cel mult, să avansez o bănuială: s-ar putea să li se fi urît cu binele. Căci pînă și răul zilei de azi este de preferat “binelui” de pe timpul lui Ceaușescu. Numai că unii au uitat acel “bine”, iar alții nu l-au cunoscut. Un cocktail Molotov care încurajează proliferarea somnambulismului civic și politic.
C.T.: Sîntem ceea ce vrem să fim sau depindem de alții?
D.T.: Sîntem ce sînt opțiunile noastre, adică sîntem ce alegem. Adaug: pe mine mă interesează mai puțin ce sînt și mult mai mult cine și cum sînt.
C.T.: Azi e azi, cum e, dar mîine ce vom face?
D.T.: Nu vreau să neliniștesc pe nimeni, dar mi-e teamă să nu văd mîine din ce în ce mai mulți oameni fredonînd versul lui Kris Kristofferson “I’d trade all my tomorrows for one single yesterday”, deși la Kristofferson sensul este ușor diferit de cel care s-ar putea contura în cazul altora…
1.738 de vizualizări
