DORIN TUDORAN: „Prin schimbare mai tot omul înțelege să se schimbe ceilalți, dar el să rămînă același”

Douăsprezece întrebări pentru Dorin Tudoran, după ce a împlinit trei sferturi de veac.

Cristian Teodorescu: 75 în acte, dar în minte de cîți ani te simți?

Dorin Tudoran: Mintea și actele omului se află, deseori, într-o relație vulnerabilă, chiar dacă el, omul, nu vrea să ia notă de această nu tocmai bizară realitate. Depinde despre care minte vorbim. Dacă este vorba despre „mintea românului de pe urmă”, mă simt cam de 150 de ani – nu mă refer la simptome de ramolisment, ci la o doză de înțelepciune. Făcînd niște pași înapoi, dacă vorbim despre mintea de acum patru-cinci ani, o bănuiesc a fi fost mintea unui om de 50-55 de ani. Dacă vorbim despre mintea pe care o aveam pe cînd împlineam 50 de ani, s-ar putea ca ea să fi fost mintea unui om de 35-40 de ani. Cu alte cuvinte, în multe momente ale vieții, mintea mea nu va fi fost de aceeași vîrstă cu vîrsta din acte, semn că am crezut încă de tînăr (ceea ce era aproape obligatoriu) și pînă spre bătrînețe (ceea ce a fost o neghiobie liber consimțită) că lumea s-ar dori mai bună; că ar fi capabilă să iasă dintr-o zonă de confort nociv; că schimbările de care este capabilă sînt pe măsura declarațiilor în favoarea schimbărilor spre mai bine.Apropiindu-mă de „mintea românului de pe urmă”, aveam să accept că prin schimbare mai tot omul înțelege să se schimbe ceilalți, dar el să rămînă același. Or, tabloul general nu poate arăta altfel decît suma componentelor lui individuale.

C.T.: Cînd aveam 15 ani, tipii de 25 mi se păreau bătrîni. La 45, mă uitam lung la cei de 55. Ai trecut prin chestii din astea?

D.T.: Cum să nu? Conversez, săptămînal și electronic, cu o prietenă din Madrid – puțin mai în vîrstă ca mine, scriitoare excepțională și traducătoare de elită. În urmă cu cîteva luni, am purtat un dialog pornind de la o carte care ne-a marcat pe amîndoi cu multă vreme în urmă – Noapte cu Hamlet –, de la tragedia vieții autorului ei – Vladimír Holan – la posteritatea lui Holan. Încet-încet, ne-am trezit vorbind despre miracolele și capcanele senectuții, împărtășindu-ne experiențe de la cele amuzante la cele mai puțin astfel. I-am menționat iritarea care mă încerca „pe vremuri” pentru că eram cel mai tînăr dintr-un grup de prieteni și cunoștințe și cît de surprins și chiar agitat am fost cîndva, observînd că începeam să mă număr printre „decanii de vîrstă” ai contextului uman căruia îi aparțin. Îi mărturiseam că mă întrebasem, nu odată, ce se întîmplase „între timp”, unde se „volatilizase” restul din mine. O întrebare năroadă, căci ce se întîmplase era simplu: viața. Asta se întîmplase. Va fi zîmbit prietena mea, căci mărturisirile ei în legătură cu subiectul în cauză aveau să se dovedească nu prea diferite de ale mele. Dar, cu solide studii de filozofie în tinerețe și cu o viață interioară cu mult mai intens expusă introspecțiilor în tainele naturii umane, perspectiva oferită de prietena mea unor asemenea întrebări este cu mult mai așezată. Ce să mai spun de firile neînduplecat optimiste și care știu să facă o istorie atractivă din orice moment al acestei nestrunite tranziții care este viața? Sînt de invidiat. Prin anii ’60, pe cînd se pregătea să intre în viața politică, Ronald Reagan publica o carte care l-a ajutat să cîștige mult sprijin: Where’s The Rest Of Me –The Ronald Reagan Story.Poate același subiect pe care-l propune întrebarea ta și la care încerc să răspund, dar căruia, lipsindu-l de semnul întrebării din final, Reagan îi imprima un ADN optimist,cuceritor. Poate că, pe lîngă firea optimistă, îl ajuta și vîrsta – avea în acel moment 54 de ani, nu 75.Astăzi, autobiografia respectivă (titlul ei venea dintr-o replică de film în care jucase Reagan), la scrierea căreia l-a ajutat Richard G. Hubler, nu mai impresionează un cititor sever, dar un exemplar din primaediție a cărții apărute în 1965 la Duell, Sloan and Pearce se vinde pe Amazon cu peste 800 de dolari.Semn că istorisitorul a cîștigat și în timp, nu doar la timpul respectiv, un pariu pe care mulți îl pierd.

C.T.:Avem fiecare dintre noi o Cutiei a Pandorei cu tot ce am făcut rău în viață, care se deschidesingură după o anumită vîrstă?

D.T.: De bună seamă. De aceea poate nu e chiar desuetă strategia de a încerca să trecem prin viață, pe cîtposibil, în așa fel încît să nu ne fie rușine să ne uităm în oglindă. Sigur, strategia mai tentantă este să-ivezi tot timpul în oglindă pe ceilalți, dar în felul acesta chiar uiți cine ești. Reușești nu doar performanțade a te vinde drept ceea ce nu ești, dar și contraperformanța de a deveni cu mult mai puțin decît ai fi pututfi.

C.T.: Apropo, ce îți reproșezi?

D.T.:Parcă era vorba de un „scurt interviu”, or, lista celor pe care mi le reproșez este prea lungă. Arocupa aproape tot spațiul tipografic oferit acestei discuții. Sau, dacă vrei, poate că lista nu ar fi neapăratprea lungă, ci magnitudinea celor pe care mi le reproșez este – cel puțin în sufletul meu – substanțială.Practic, de cînd mă știu – vreau să spun, de cînd am început să-mi iau în primire obligațiile uneimaturități ce nu recurge la justificări facile – îmi reproșez zilnic nu puține lucruri. La o anumită vîrstăîncepe un soi de autoselecție a celor pe care ți le reproșezi. Rămîi față în față cu reproșurile adevăratmajore. Iată, ce-mi reproșez acum este că nu sînt încă pregătit să-ți prezint lista celor pe care mi lereproșez cu adevărat. Lista aceasta este a work in progress, un proiect încă neterminat. Păsuiește-mă încăniște ani și poate voi fi pregătit să ți-o înmînez.

C.T.: Ce te mulțumește mai mult din ce ai făcut pînă acum?

D.T.: Nici această listă nu e încă definitivă, oricum de un lucru sînt sigur: sînt mulțumit că am reușit laun moment dat să-mi pun de acord vocea interioară cu vocea exterioară, să rostesc public ce gîndeam însinea mea, să-i dau vocii interioare dreptul de-a nu se mai manifesta doar ca o șoaptă temătoare, ci de adeveni singura mea voce – una limpede și din ce în ce mai puțin șovăitoare. Ar fi indecent să rememorezriscurile acelui proces, fiindcă cîștigurile aduse de un sporit confort moral oferă o pace cu tine însuți caresurclasează orice risc.

C.T.: Care sînt bătrînii care te-au influențat în tinerețe?

D.T.: Ca tot prostănacul, în cei dintîi ani ai tinereții „nu găseam”, fără să realizez, „suficient timp” pentrubătrînii care ar fi putut avea asupra mea o influență benefică. Dar am avut mare noroc și m-am dovedit anu fi chiar o hahaleră absolută. Am înțeles acest lucru și m-am bucurat imens de el abia cînd am simțitcît de mult mă influențase un bătrîn sau altul – pornind de la bunicii mei dinspre mamă, pe care i-amadorat, pînă la oameni de toate felurile – scriitori, medici, actori, muzicieni, sportivi intrați deja în legendăetc. Nu-ți voi da o listă de nume, dar îți voi povesti (poate e chiar o repovestire) o lecție primită (șiînsușită!) de la Brunea-Fox. Pregăteam un interviu cu el, săream de la una la alta. La începutulconversațiilor, Brunea folosea timpul mai mult ca să mă cîntărească decît ca să-mi răspundă la întrebări.Încurajat de faptul că „prințul reporterilor” are aceeași  proastă părere ca și mine despre un anumitpersonaj din lumea literar-artistică, mă voi fi trezit vorbind prea mult. Brunea mi-a făcut un semn discret,după care mi-a spus cam așa: „Nu te grăbi să judeci prea aspru un om mai bătrîn ca tine, fiindcă eposibil ca el să fi citit mai multe cărți și să fi iubit mai multe femei decît tine”. Mi se arăta lungul nasului,diferența între temeinicia opiniei unui tînăr și cea a unui om mai trecut prin toate cele, opinie despreacelași lucru sau despre același om.

C.T.: Dai sfaturi tinerilor?

D.T.: Nu prea. Mă feresc să dau sfaturi celor mai tineri. Mi-ar fi plăcut să fiu universitar – pentrubelfereală, timpul de a citi și scrie oferit de o asemenea viață, dar n-am optat pentru o asemenea carieră șidin teama că nu-mi place să dau sfaturi celor tineri, din oroarea de a dădăci. Profesorii pe care i-am iubit celmai mult (unii dintre ei îmi sînt azi prieteni) au fost cei care ne-au tratat (sau ne-au lăsat doar să credem căasta făceau) ca pe niște egali.

C.T.: Te cerți cu tine însuți?

D.T.:Bineînțeles. Și-apoi, a mai rămas cineva cu care să nu mă fi certat măcar o dată? Dacă ZahariaStancu este creditat cu mărturisirea „Sunt prea bătrîn ca să mai mă cert cu cineva, fiindcă nu mai amvreme să mă împac”, eu pot spune „Sunt prea bătrîn ca să mă mai împrietenesc cu cineva, fiindcă nu maiam vreme să mă cert”. Asta mă ajută să mă pătrund de doza de adevăr din spusa unui înțelept (nu român,firește!): „N-am învățat niciodată nimic de la cei cu care am fost întotdeauna de acord”. Dar asta nu măface să spun că tot ce am învățat a fost de la cei cu care nu am putut fi niciodată de acord.Cum paradoxul învăluie o bună parte a naturii mele, continuu să-mi fac prieteni.

C.T.: Ce regreți că nu știi?

D.T.: Aramaica.

C.T.: Cum te simți? În joc sau la pensie?

D.T.: În joc, cînd e vorba de tot ce a rămas important în viața mea. La pensie – cînd îmi pot petrece ziuaîntreagă fără să mai fiu presat de răspunderi pentru care ajunsesem să am o asigurare profesională deaproape trei milioane de dolari; fără să mai fiu obligat să port permanent la mine și un telefon de serviciu șifără teama că din insomniile mele cronice mă poate trezi la orice oră un telefon dintr-o parte a lumii undeunul din birourile noastre se confruntă cu o criză.

C.T.: Nostalgii?

D.T.: Intacte.

C.T.: Dragostea?

D.T.: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” În august, Marin Preda ar fi împlinit 98 de ani. De împlinit, s-auîmplinit, în mai, 40 de ani de la moartea sa.

1.410 vizualizări