Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

DORIN TUDORAN: „În vreme ce țara nu își dezamăgește locuitorii, mulți dintre aceștia din urmă își dezamăgesc țara”

Zoom DORIN TUDORAN: „În vreme ce țara nu își dezamăgește locuitorii, mulți dintre aceștia din urmă își dezamăgesc țara”

Disidentul Dorin Tudoran, care scria într-un poem „eu mă ocup cu spuma mării”, poate fi (și uneori e) dur în comentariile sale, fiindcă trăiește „pe muchia onestității abrazive”. Cînd i-am luat interviul spunea că ar deschide un blog nou dedicat exclusiv trecutului. Între timp l-a deschis.

Cristian Teodorescu: Din cînd în cînd te superi și nu mai vrei să ai contacte pe net cu România. De ce?

Dorin Tudoran: Pe de-o parte, România a devenit un soi de oximoron greu de suportat: mister foarte previzibil. Deseori, cînd spunem “Nu înțeleg cum/de ce etc…”, de fapt mărturisim altceva – că înțelegem foarte bine, și tocmai de aceea sîntem mirați, stupefiați de cele pe care le înțelegem. Pe de altă parte, discuțiilor pe net (Facebook e un exemplu) li se mai adaugă și analfabetismul cenzorilor care strîmbă din nas la cuvinte ca ”futilitate”, ”irefutabil”, “ciufut”, ”introvertit” și altele, cărora le atașează semnificații aberante. Apoi, mai tot omul vrea să pară Cineva. Mă întreb: de ce oare nu e suficient să fii tu însuți? Uneori, discuțiile de pe Facebook sau blog-uri îmi amintesc de un anume cenaclu la care mulți dintre cei din sală veneau acolo nu atît spre a asculta și comenta cele citite, ci spre a demonstra că ei erau cu mult mai talentați și mai deștepți decît oricine. În sfîrșit, băsismul, postbăsismul și antibăsismul cu orice preț au creat și continuă să hrănească o isterizare a discursului public – cu noi sau împotriva noastră. Un spectru îngustat printr-un grotesc “tertium non datur”. Și exact cei care contribuie la isterizarea discursului public sînt cei dintîi în a deplînge efectele ei – cîștigă și cînd induc isterie, cîștigă și cînd deplîng efectele acesteia. În vreme ce agendele unor nuclee, pe care le-am numit cîndva “lumpenelite” (politice și intelectuale), devin din ce în ce mai puternice, șansele apariției unor solide proiecte de țară se subțiază.

C.T.: Care e deosebirea între țară și locuitorii ei?

D.T.: Am scris cîndva un text dedicat deosebirii dintre țări de cetățeni și țări de locuitori. După ce ai excelat prea mult timp în rolul de locuitor, e foarte dificil să intri în rolul de cetățean. Există pretutindeni și oameni care nu au vocație de cetățeni. Cînd încearcă să intre în acest rol, fie sînt de un patetism ridicol, fie continuă să poarte aceleași mănuși albe cu care au trecut pe scenă, de mii de ori, cărînd tava pe care se afla paharul cu apă pentru personajul principal. În vreme ce populația țării scade, crește numărul politicienilor, al “formatorilor de opinie”, al scriitorilor “boicotați” de juriul Nobelului etc. Nu înțeleg – e vorba de un “trend” ascendent sau de unul descendent? În vreme ce țara nu își dezamăgește locuitorii, mulți dintre aceștia din urmă își dezamăgesc țara. Este un dezechilibru semnificativ.

C.T.: Dar care e deosebirea între tine, omul profund cumsecade în particular, și cel care se enervează periodic pe cei care îl contrariază?

D.T.: Cine face efortul să se uite mai atent la mine poate observa că doar în aparență mă enervez pe cei care mă contrariază. Mă enervez mai degrabă pe mine însumi că am încă resurse de naivitate din care scot portrete de oameni care nu ar putea să mă contrarieze vreodată. Cred că am rămas ce mărturiseam a fi într-un poem – ”eu mă ocup cu spuma de mare”. Știu că sînt oameni care consideră că unele dintre criticile pe care le formulez sînt cam dure. Probabil că au dreptate. Trebuie să recunosc că trăiesc pe muchia onestității abrazive. E posibil ca reacțiile mele să navigheze între ”All the beast in me is caged by fragile bars” și ”God, help the beast in me!”

C.T.: De ce îl ții minte pe Luca Pițu?

D.T.: Fiindcă Luca rămîne de neuitat, pînă și în cimitir. E un mort cu atîta personalitate că, pe lîngă moartea lui, viața altora este un spectacol de-o plictiseală monumentală. Luca a plecat prea de curînd pentru a ne da seama ce am pierdut prin ieșirea lui din scenă. A lăsat în urmă și foarte mulți dușmani, nu doar prieteni, deși unii dintre cei din urmă nu vor să accepte că, mai degrabă, se numără printre cei dintîi. Sper că timpul îi va deveni favorabil. Spun sper. De promis, nu pot promite nici măcar în numele timpului pe care prea mulți îl folosesc pentru a ne asigura că n-are rost să riscăm a spune lucrurilor pe nume acum, fiindcă, oricum, timpul se va ocupa și de asta. Numai că timpului îi sînt lăsate prea multe lucruri de rezolvat și se mai gripează din cînd în cînd. O dificultate a receptării lui Luca o reprezintă și felul foarte personal, alambicat pînă la manierism, în care își construia textele. Luca e un autor pentru cititori profesioniști – dacă nu cunoști, cît de cît, contextele culturale în care operează, e greu să izbutești o lectură integrală, e imposibil să descifrezi țesătura textelor sale. Sorin Antohi ne-a dat o pregnantă caracterizare a patafizicianului din Cajvana: “Luca Pițu – o bibliotecă în delir”. De la ea pot porni cele mai diverse analize care să găsească răspuns la o întrebare în cascadă: „Cine a fost, ce a vrut de la noi și ce a lăsat în urmă-i Luca Pițu?”.

C.T.: Ce prieteni din țară te-au dezamăgit?

D.T.: Nici unul. Eu i-am dezamăgit pe mulți dintre ei, mai ales pe cei care au făcut dintr-o opțiune politică o religie și i-au excomunicat din cetate pe toți cei care nu i-au urmat orbește. Mai de curînd au instaurat și un soi de Inchiziție, oferind un spectacol aiuritor – oameni de carte care cer boicotarea cărților. O carte ”tendențioasă” se combate cu idei. Tezele ei – dacă sînt false – pot fi combătute cu argumente. Minciunii – dacă există – i se poate opune adevărul etc. Dar a fi scriitor și a cere să fii urmat în boicotarea unei edituri este o ipostază mai mult decît stranie. Cînd așa ceva vine de la unii care se declară pro-occidentali, o asemenea inițiativă te face să te întrebi dacă acești oameni au vreo explicație pentru faptul că în Occident nu-i dă prin cap nici unui autor serios să protesteze – fiindcă s-ar face de rîs – cînd edituri dintre cele mai cunoscute, trusturi de presă cumpără drepturile de a edita memoriile, mărturisirile unor criminali odioși sau cînd casele de filme fac profituri enorme realizînd filme despre viața bandiților celebri etc. Pe de-o parte, asemenea oameni sînt apostolii pieței libere, dar pe de altă parte vor să controleze ei piața, prin ”eliberarea” ei de ceilalți. Un fel de ”A treia cale”, nu?

Ludwig Wittgenstein avea dreptate scriind: “Un filozof care nu ia parte la dezbaterea publică este asemenea unui pugilist care nu urcă niciodată în ring”. Iată-l însă și pe ”pugilistul” român, care a tăcut mîlc înainte de 1989, urcîndu-se azi în ring sub culorile filozofiei …iste. Uneori, părăsește ringul scos pe targa ridicolului, dar în uralele galeriei sale care îl declară întotdeauna învingător. Destin de filozof, vezi bine. Cine nu acceptă un asemenea rezultat al partidei este “ras”, denunțat drept ”resentimentar” și/sau ”antisemit”, este boicotat etc. Cineva își ia inima în dinți, scoate o carte în două volume din și despre gîndirea intelighenției …iste – peste 1.000 de pagini, copios comentate. Pe lîngă boicotul așteptat, iată și comentarii neașteptate – în prim plan este scos paiul din ochiul autorului, care ar comenta prea mult și nu întotdeauna academic citatele alese. Reproșul poate fi îndreptățit, numai că, vorba unui prieten al meu, atunci cînd este folosit spre a estompa bîrna din ochiul intelighenției luate la scărmănat de imprudentul autor, lucrurile se complică. Substituirea bîrnei cu paiul este o arhicunoscută ”școală hermeneutică”. Ea ne-a dus unde ne aflăm.

C.T.: Cu ce prieteni te simți bine și azi?

D.T.: De la distanță, cu toți, dar nu vreau să-i numesc, ca să nu le stric cu totul cărțile de vizită. Ca să nu mai spun că vreau să evit căderea în păcatul acelora pe care-i suspectez că se ascund în spatele unor liste de nume fie pentru a ne impresiona, fie pentru că nu au argumente să-și apere un punct de vedere și, cel mai trist, fie pentru că în fața adevărurilor neconvenabile se autopropun pe liste de mentori ai neamului. Cioran avea dreptate: ”A te mîndri cu relațiile tale înseamnă să recunoști cît valorezi fără ele”.

C.T.: Poezia?

D.T.: Dacă într-o bună zi voi considera că am scris încă 20-30 de poeme care-mi plac, voi mai publica o carte. Dacă nu, voi continua să citesc cu plăcere cărțile poeților pe care-i iubesc.

C.T.: Memorialistică?

D.T.: După ce mi-am închis contul pe Facebook, m-am gîndit să închid și blog-ul, iar apoi să lansez unul cu totul nou, dedicat doar trecutului – corespondență ușor comentată, documente, fotografii. Nu neapărat ordonate cronologic sau tematic. La voia întîmplării – cam cum este, deseori, și viața. Nu sînt sigur însă că o voi face.

C.T.: Așteptări?

D.T.: Ăsta-i un capitol închis, după principiul “De cîte ori vede că un om își face planuri, Dumnezeu zîmbește”. Și-apoi, cum eu nu mai aștept nimic esențial de la mine, de ce i-aș face pe alții să aștepte?

C.T.: Drame personale?

D.T.: Una singură – Dorin Tudoran. Iar pentru ea nu există rezolvare. Dar nu mă pot plînge – ar fi putut fi o tragedie. Am reușit să o evit.

C.T.: Vîrsta?

D.T.: Mă surprinde. Chiar și în sala pentru cardiovasculare.

C.T.: Tăcerea?

D.T.: Ehe, aici e o bubă mare – de cîte ori îmi impun să tac, mă trezesc vorbind mai mult ca înainte. Un exemplu este și acest dialog. Dar știu că, atunci cînd ea, Tăcerea, îmi va impune să tac, nu voi avea cum să-i ies din cuvînt.

Citeşte mai multe despre:

4 comentarii

  1. #1

    un om normal.

  2. #2

    Savuros! . Maestre, sa-i mai iesi Tacerii din cuvant multi ani de acum inainte. Multumiri sincere stimate dle Cristian Teodorescu pentru interviu (la fel ca pentru multe altele dinaintea lui).

  3. #3

    Pentru stefi si tautu, il gasiti pe Dorin Tudoran aici – https://anamneze.net

  4. #4

    Pentru un om atit de unic, de un talent, cinste, si curaj atit de rar, tacerea e inadmisibila. Protestez, mon ami. Avem nevoie de tine.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • De ce începe să-mi fie mie rușine de sfînta nerușinare a altora

    19 iunie 2018

    Într-o vreme în care personajele lui Caragiale au evadat din proiect sfidînd legile metamorfozei, nu părem prea zguduiți că Mița Baston i-a luat locul lui Tipătescu, nici că Efimița nu […]

  • Klaus și uz de klaus

    19 iunie 2018

    Săptămîna trecută, un judecător al Curții Constituționale, Lăzăroiu, a fost amenințat. Sună îngrozitor, dar e exact așa cum sună. Consilierul prezidențial Tănăsescu și-a luat concediu și l-a atras în biroul […]

  • Isărescu și sclavii

    19 iunie 2018

    Când au apărut informații despre colaboratorul Manole, în presă a fost embargou ca pe vremea lui Gabriel Oprea. Există suspiciuni mai mult decât rezonabile că Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a […]

  • Războiul de independență se amînă

    12 iunie 2018

    Mitingul PSD, înrămat de Antena 3 și RTV, atîrnă acum pe perete, alături de mitingul #rezist, pictat, de-a lungul unui an întreg, de Digi24, Realitatea TV și HotNews. Sînt două […]

  • Dulăul cu colții pe-arginți

    12 iunie 2018

    “Bătrânii și moldovenii ne vor distruge viitorul!”, spuneau, fără fereală, antipatizanți de toate vârstele ai PSD-ului, înainte de parlamentarele din 2016. Prin urmare, pe locul 1 al listei pentru Senat […]