Puţin i-a lipsit lui Paul Georgescu să dea ochii cu plutonul de execuţie, pe vremea lui Antonescu. Avea 19 ani şi adăpostise un spion sovietic. Nu pentru bani, din convingere. A fost graţiat în ultima clipă. N-a ţinut minte graţierea, ci condamnarea.
Cînd au venit ai lui la putere, a început să-i vîneze critic pe cei care se abăteau de la realismul socialist. Se temeau de el pînă şi scriitorii regimului, să nu-i ia la ochi, să-i nenorocească. Poetesele îl adulau de frică. Dacă-i plăcea vreuna, Paul nu se uita că era măritată. S-a astîmpărat cînd a întîlnit-o pe Dina, femeie fascinantă care i-a domolit apucăturile de procuror literar. De răutăţi nu l-a putut vindeca – ăsta era omul! –, dar de dragul ei a început să mai facă şi bine. Lua debutanţi sub aripă şi-i ajuta să răzbată. Cînd a fost tras mai la margine, sub Ceauşescu, l-au lăsat şi picioarele, de nu mai ieşea din casă. Fostul stalinist se-apucase de scris romane – cu ele s-a salvat literar – şi-şi bătea joc de comunismul dinastic. Îi asculta Securitatea telefonul, dar mai mult nu îndrăznea. Conu’ Paulică se pişa el împotriva vîntului, dar încă era cine fusese.
Poate gresesc (sunt ceva zeci de ani de la lectură), dar nu există un personaj cu o istorie asemănătoare – prima parte, aia cu graţierea în ultima clipă – în „Delirul” lui Preda?
Acela-i. Intr-un timp Paul Georgescu era prieten cu Preda, atit cit putea fi el de prieten cu cineva. Preda a mai scris despre el si in Viata ca o prada.