Conul Costache Olăreanu era un om de o politețe desăvîrșită. Avea toți cei șapte ani de-acasă. Cînd se enerva, rareori îl auzeai înjurînd. Mai drăcuia, dar n-o făcea cu năduf. Cît despre înjurătura națională, nu l-am auzit s-o folosească. În schimb, făcea portrete acide din vorbe și caracterizări de o exactitate mortală. Încît nu știu ce era de preferat. Avea acea nobilă cumsecădenie a multor moldoveni și o îngăduință de om care trecuse prin multe. Nu-și pierdea vremea cu clasamente literare, cum se făceau pe vremuri, dar și azi. Cînd scria la o carte evita să vorbească despre treburile lui literare, dintr-o pudoare pe care puțini scriitori o au. Cînd cu scandalul „Meditației transcendentale” fusese trimis drept pedeapsă la o fabrică, muncitor necalificat.
După experiența de atunci, conul Costache povestea că fusese protejat de reprezentanții clasei muncitoare din fabrica aceea, deși, a aflat el la un moment dat, li se recomandase maiștrilor și muncitorilor să-l reeduce prin muncă pe acest scriitor care o apucase pe căi greșite. Or, în loc să-l pună la munci necalificate, cum suna recomandarea de la Securitate, cei din secția unde fusese repartizat se purtau cu el ca și cum Costache Olăreanu ar fi fost o pasăre rară care ajunsese printre ei. Îl protejau și povesteau acasă că un scriitor care urmase facultatea și „avea o vîrstă” fusese trimis la ei în secție, ceea ce nu le plăcea deloc. Adică scriitorul fusese trimis la ei drept pedeapsă pentru ce făcuse? Și atunci ei ce erau – condamnați de bunăvoie la locul de muncă?
Mulți dintre ei se angajaseră acolo ca muncitori necalificați, așa cum era și Costache Olăreanu, doar că el nu se dusese acolo ca să devină muncitor calificat. Deci scriitorul fusese pedepsit să muncească în fabrică. În anii ’80, povestea cu reeducarea prin muncă din anii ’50 mai părea valabilă doar pentru inșii fără căpătîi, nu și pentru așa-zisa reeducare a celor care aveau o meserie sau o îndeletnicire respectată. Costache Olăreanu făcea parte din cea de-a doua categorie. Ca și șoferii, avea un carnet, doar că al lui era de membru al Uniunii Scriitorilor, așa că nu putea fi inclus în categoria „reeducabililor”, că doar nu era vagabond. Discuțiile dintre colegii de secție ai lui Costache Olăreanu aveau loc de la om la om, dar cum și acolo erau turnători, securistul fabricii l-a invitat la o discuție pe conul Costache, cu gîndul să-i mai agațe o tinichea la biografie: că provoca discuții „neprincipiale” în secție. La care romancierul l-a întrebat ce așteptau de la el. Dacă n-ar mai fi venit la noul său serviciu ar fi fost acuzat de parazitism? Era posibil, i-a răspuns securistul. Și-atunci ar fi fost băgat în pușcărie, fiindcă refuză să muncească? Și asta era posibil, a admis securistul, care acum voia să scape de el. În ultima clipă, conul Costache s-a abținut să-l întrebe pe securist, în general, de ce pizda mă-sii fusese trimis aici. Asta fiindcă aflase că ideea cu trimiterea la munca de jos a transcendentaliștilor îi aparținea Elenei Ceaușescu. Deci securistul care voia să scape de el l-ar fi putut acuza de insultă adusă „tovarășei”. Așa că a ales o întrebare inofensivă: de ce dracu’ fusese trimis aici? „Să nu intrăm în misticisme!”, i-a replicat securistul. Conul Costache mi-a povestit asta după 1990, cînd îi admiram cățeaua din soiul șoricar pe care o dresase cu blîndețe.
1.002 vizualizări
