Duhul din capia

Una dintre amintirile care mi-au rămas arse adînc în sinapse e mirosul blocului bunicilor din Balta Albă. Un miros cu totul diferit de cel de lac și vopsea proaspătă din blocul nostru nou, sau de lemn și mobilă din casa în care stătusem înainte, sau chiar de cel de rufe ude din blocul altor bunici. Un miros distinct, de sine stătător, ca un duh prietenos care se încolăcește pe tine din momentul în care pui piciorul în scară și te trage de nas pînă la ușa corectă. În funcție de sezon, uneori mirosea a varză și sarmale, alteori a ardei umpluți și ciorbă de perișoare, dar cel mai des mirosea a ardei și vinete coapte. O pătură de fum dulce înecăcios croșetată concomitent de un regiment de gospodine, care de zeci de ani frigeau legume în același spațiu prost ventilat pînă cînd mirosul se impregnase în pereți și devenise blocul însuși. Nici un bloc construit din ardei copți și vinete nu rezistă structural prea mult, așa că la un moment dat gospodinele și-a montat hote. Martorii olfactivi și-au pierdut din agerime. Blocul s-a anvelopat și mirosurile ancestrale din pereți s-au evaporat ca și cum n-ar fi fost niciodată. Pînă cînd, treizeci de ani mai tîrziu, într-un alt bloc din Balta Albă, mirosul de ardei capia încinși și de vinete scorojite s-a întors, sau poate n-a plecat niciodată, oricum s-a rostogolit din nou pe scări din senin, liniștind ipohondrii că nu și-au pierdut mirosul de la COVID-19 și împungînd locatarii de la spate să pună mîna pe plite pînă nu vine toamna. Și locatarii s-au supus fără să se gîndească prea mult. Ar trebui să știu cel mai bine asta, am patru ardei pe foc chiar acum.