Am un loc de parcare în fața blocului, care nu aparține nimănui.
Este o Transnistrie a locurilor de parcare, un Kosovo, o Fîșie Gaza. Îmi place la nebunie să parchez acolo. Parțial pentru că nu am nici o altă variantă și parțial pentru că-mi place să-mi exasperez vecinii cu locuri de parcare plătite, care, după ce au dat 700 de euro șpagă la Primăria de sector, se simt năpădiți de simțul proprietății și obișnuiesc să-și apere bucățile de pămînt cu găleți, canistre și leviere. Mi se aduce aminte constant că acelea sînt locurile lor plătite, chiar și atunci cînd le folosesc doar ca să întorc sau trec peste ele pe jos. Duminică dimineață, cînd absolut toate locurile plătite se bălăceau sub un strat gros de apă, locul meu imoral strălucea la soare. Și atunci au început să-mi bată oameni la ușă. “Vecine, pot s-o las zece minute la tine acolo? Măcar să se usuce un pic.”
