Cine este Justiția și ce vrea ea

În ianuarie și februarie s-a ieșit în stradă pentru apărarea Justiției. Așa li s-a spus. Dacă lumea nu ieșea în stradă, Voiculescu și alții de teapa lui urmau să fie eliberați. Suntem în noiembrie, la final, iar Voiculescu și alții de teapa lui sunt liberi de multă vreme, și fără ordonanța aia din ianuarie, fără grațierea din iarnă, care nu a mai avut loc.

Acum, se iese iar în stradă, nu la fel de numeros ca în ianuarie și februarie, dar se iese. Pentru că Justiția este iar amenințată. În Parlament, într-o comisie specială, se dezbat modificările ce urmează a fi aduse legilor Justiției. Se dezbat. Își spun cuvântul și inițiatorii, își spun cuvântul și cei care se opun, își spun cuvântul și asociații profesionale. În Parlament, adică acolo unde se fac legile.

Căci, poate trebuie să menționăm și pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, legile se fac în Parlament. Chiar și ordonanțele de guvern tot în Parlament ajung, iar acolo sunt, teoretic, dezbătute și pot fi aprobate sau respinse.

Se pot face legi și la televizor, se pot face legi și în sălile fancy ale hotelurilor pe unde se țin conferințe, workshop-uri și seminarii. Se pot face legi, la o adică, și în stradă. Dar ca să fie cu adevărat legi și ca să aibă puterea necesară, până la urmă tot în Parlament ajung. Unde, teoretic, se dezbat și pot fi aprobate sau respinse. Aceasta este, de bine, de rău, democrația parlamentară reprezentativă. Căci fiecare dintre parlamentari reprezintă (așa este sistemul democratic în România și în țările Uniunii Europene) zeci de mii de oameni. Îi reprezintă, asta spune legea, vorbește în numele lor, acționează în numele lor, ia decizii în numele lor. Chiar dacă nu a fost votat decât de câteva mii, norma lui de reprezentare este de câteva zeci de mii.

În stradă, zilele trecute, circula o pancartă anexată unei tinere. Pancarta, plină de conștiință civică, spunea că tânăra care o însoțește se află acolo și în numele celor care nu au ieșit. Cu ce drept și-a arogat tânăra cu pricina această reprezentativitate? A validat vreun birou al circumscripțiilor protestatare faptul că mai multe milioane de oameni care n-au ieșit în stradă sunt reprezentați măcar moral de persoana cu pricina și de pancarta ei?

De fiecare dată când un politician începe să tremure sau un altul începe să jubileze văzând vehemența străzii, ambii ar trebui să tragă aer în piept și să se gândească: pot fi acoperite principiile de bază ale democrației de doar câteva mii de voci amplificate de câteva portavoci bine plasate? Poți, la nesfârșit, să subminezi rezultatul unor alegeri libere și democratice ascunzându-te în spatele unor lozinci? Poți să scoți la nesfârșit lumea în stradă pretinzând democrație când tu tocmai asta negi? Căci un pumn pus în gură unei majorități de către o minoritate cu reprezentativitate îndoielnică este o negare a democrației.

Acum e destul de clar că în ianuarie și februarie nu apărarea Justiției era miza, ci dărâmarea Guvernului. Exista foarte multă lume nemulțumită de rezultatul alegerilor. Dar nu era neapărat reprezentativă. Dacă ar fi fost și mai mulți oameni care să nu-și dorească actuala configurație parlamentară, atunci rezultatul alegerilor ar fi fost cu siguranță altul.

Astăzi, miza nu mai este dărâmarea Guvernului. De aia nici nu sunt atâția oameni în stradă ca în ianuarie sau februarie. Miza ar fi protejarea Justiției. De cine, însă? De Parlament? De mecanismul legislativ?

Până acum, în defavoarea modificării legilor Justiției s-au pronunțat, în spațiul extraparlamentar, o mulțime de oameni care nu au fost aleși în vreun scrutin. Nici judecătorii, nici procurorii, nici membrii Comisiei Europene, nici Cristina Guseth sau Andreea Pora, nici chiar Mălin Bot nu au fost aleși de vreun cetățean cu drept de vot din Românnia ca să-l reprezinte.

În afara structurilor parlamentare există un singur român ales de către cetățeni ca să-i reprezinte, iar acela este președintele României. Nici lui nu-i plac modificările aduse legilor Justiției. Dar el nu face legi. El le poate respinge, o singură dată. În partea cealaltă stau 465 de oameni aleși fix pentru a face legi sau pentru a le modifica pe cele vechi ce au unele hibe. Repetăm, poate devine mai clar: asta este democrația reprezentativă! Nu ne place? Se prea poate, dar este cel mai apropiat de ideal sistem politic făurit până acum de către om. Când vom găsi ceva mai bun, probabil vom înlocui democrația cu acel ceva. Până atunci, însă, să nu încercăm să mai impunem cu forța ideea că și cei pe care nu i-am ales ne reprezintă.

Să nu trecem, din neatenție, de la “Am sunat la ambasada URSS, să spunem cine suntem și ce vrem” la “Ne-au sunat de la ambasada X, să ne spună cine e Justiția și ce trebuie să vrea!”.