Faci, nu faci, mandatul merge

„Cine v-a lucrat, dom’le, aici? Un cârpaci. Păi, asta e lucrare?“ E modul instalatorului, al electricianului sau al zugravului de a invoca greaua moștenire și, desigur, de a urca instantaneu prețul lucrării deja negociate. Cârpaciul anterior, cu care ai lucrat fără contract, așa cum lucrezi și cu ăsta nou, la negru, este cea mai bună justificare pentru o nouă cârpeală, pentru alți bani aruncați pe fereastră.

Exact, dar exact asta se întâmplă și în politica românească. Nu numai în cea românească, dar pe noi asta ne interesează. Fiecare rundă de alegeri seamănă cu goana după un meseriaș care ar trebui să-ți rezolve niște urgențe în casă. Dacă ai fost cât de cât mulțumit de ăla anterior, îl mai votezi o dată. Dacă nu, votezi altul, de care ai auzit de la niște prieteni sau care ți-a fost recomandat pe la vreo emisiune. N-ai ce face, mergi pe încredere, pentru că impresia generală este că nu există un contract și nici n-are cum să existe un contract între alegător și alesul său. Este o confuzie, un vid legislativ pe care orice politician are tot interesul să-l perpetueze.

Or, lucrurile nu stau chiar așa. Faza romantică a democrației a trecut de multă vreme. Așa cum în ultimele două secole au evoluat, uneori accelerat, cam toate tipurile de relații din societate, este absurd ca politicienii să fie în continuare tratați ca o specie aparte, care nu se încadrează în normele sociale și legale în care se încadrează restul societății. În fapt, politicienii nu sunt altceva decât angajații contribuabililor. Nu doar ai alegătorilor lor sau ai alegătorilor în general, ci sunt, pe perioada mandatului, angajații tuturor celor care plătesc taxe și impozite. Politicienii vor să lase impresia că între ei și angajatorii lor nu există un contract, pentru că statutul lor nu se regăsește în Codul Muncii, de exemplu. Așadar, în acest moment, ei nu sunt obligați să aibă realizări concrete, să atingă niște obiective, să respecte promisiunile făcute în campania electorală.

Simbolic, dar numai simbolic în acest moment, votul tocmai asta reprezintă: un contract. Dar mai mult decât votul, începutul contractului îl reprezintă validarea în funcție a oricărui ales. Din acel moment, politicianul începe relația contractuală pe care ar trebui să o respecte, în conformitate cu angajamentele pe care și le-a luat atunci când a candidat pentru post. Asta este teoria. Cum, însă, această teorie este lăsată la îndemâna bunului-simț, nefiind concretizată într-o lege a răspunderii, politicianul se simte un soi de ființă superioară, care nu trebuie să răspundă după aceleași criterii și reglementări ca populimea.

Ei bine, dacă tot vorbim, nu se știe de ce, despre schimbarea Constituției, haideți, atunci, să vorbim despre introducerea în Constituție a responsabilității politicianului față de angajatorul său. Să o prevedem acolo și să o detaliem ulterior prin legi organice. Politicieni de profesie deja avem. Oameni care cu asta s-au ocupat toată viața, care nu au lucrat altundeva, care n-au făcut nimic altceva toată viața. Și atunci, de ce nu legalizăm profesia asta? De ce nu o introducem în nomenclator, deschizând drumul legalizării ei din toate punctele de vedere? Asta cu „pe noi, politicienii, ne penalizează lumea la vot, din patru în patru ani“ nu mai este, în secolul acesta, o justificare suficientă. Și în nici un caz nu funcționează în cazul actualului sistem de vot, pe liste, unde sunt înghesuiți, la grămadă, și oameni care au făcut, dar și trăgători profesioniști ai mâței de coadă.

Pare complicat de realizat, dar, de fapt, nu este. Legile și tratatele votate în Parlament sunt obligatorii în proporție de sută la sută. Nu poți să respecți o lege doar 90%, 80% sau 15% fără să plătești. Programul de guvernare este votat în Parlament și ar trebui să devină, la rându-i, obligatoriu. Nu l-ai respectat? Nu ai realizat ceea ce ai scris acolo? Foarte bine, dar pentru o perioadă de x ani nu mai ai voie să ocupi o funcție publică, pentru că ai eșuat în realizarea obiectivelor pe care chiar tu ți le-ai asumat.

Suntem în 2021 și peste puțină vreme vom trece în 2022. Dar ne comportăm față de politicieni ca în 1800 sau 1900, degrevându-i de orice responsabilitate. Or, asta nu mai poate continua la nesfârșit. Evaziunea fiscală, fapta contribuabilului de a se sustrage de la obligație legală de a plăti taxe și impozite, este pedepsită prin lege. Evaziunea de responsabilitate, fapta politicianului de a se sustrage îndeplinirii îndatoririlor asumate, ar trebui, de asemeni, să fie pedepsită. Atât e de simplu.