Mahmurul și-a făcut datoria

Din denunțurile scoțienilor Walker, Ballantine și Chivas, care au continuat să colaboreze cu ofițerul Traian Băsescu și după ce acesta s-a repatriat de la Anvers, se înțelege că fostul președinte al României a fost agent dublu. A amestecat, adică, distileriile din Highlands cu turnătoriile de la Securitate și a băut cu chelnerii Direcției a IV-a pînă în zorii democrației. Poliția politică s-a dus apoi să se odihnească un pic, să se bărbierească și să-și calce noua uniformă. Nu înainte de a-l asigura pe tovarășul ei de pahar că dosarul, angajamentul și notele informative ale lui „Petrov” sînt la loc sigur. Și, odată cu anii, pe măsură ce hăhăitul căpitanului acumula valoare politică, prețul microfilmului îi făcea pe deținători oameni cu adevărat puternici și bogați.

Băsescu a fost informatorul și beneficiarul dovedit al Securității. Au fost publicate evidențe de registru, liste și note ale unor ofițeri din care rezultă că turnătoria l-a bîntuit pe om de pe vremea studenției. Dosarul lui a circulat între unități militare și a lăsat urme clare, chiar dacă protectorii l-au asigurat că au șters tot. Ba chiar din declarațiile lui de milionar din vremea comunismului se înțelege că Securitatea l-a despovărat de frica ilicitului și a contrabandei. Nu mai era nevoie să apară acum CNSAS cu „noi documente”. Băsescu a fost securist, așa cum Iliescu a fost comunist și așa cum comunismul a fost rău.

Noutatea, însă, e alta. Dacă există elemente din dosar, înseamnă că dosarul lui există, are formă fizică, nu e păstrat doar în memoria unor complici. Înseamnă că acest dosar, conținutul acestui dosar, a cărui inexistență temporară l-a făcut pe Băsescu ministru, primar și președinte, a fost ținut. Cineva l-a avut. Iar cel care l-a avut și l-a ținut, acum l-a făcut să apară prin CNSAS.

Întrebare: cine putea să facă asta? Răspuns: în afară de Servicii, nimeni. Fiindcă accesul în circuitul arhivelor clasificate e mai complicat decît sustragerea unui dosar în haosul din decembrie ’89. Și-apoi nu puteau să-l livreze decît ăia care-l aveau.

Cu alte cuvinte, anunțul CNSAS spune următoarele: Băsescu a fost instrumentat de Servicii pe toată durata deținerii demnităților publice în democrație, pe toată durata accesului la putere, la informații și secrete de importanță națională. Adică, pe perioada în care Băsescu a condus România, România a fost condusă, de fapt, prin Băsescu, de Servicii. Asta spune, în esență, existența microfilmului. Știrea că Băsescu turna la Securitate e veche, nu interesează.

„Petrov” a crezut ceea ce i s-a spus, anume că dosarul lui a dispărut, că angajamentul a fost ars, în fine, că e treabă serioasă, că poate să stea liniștit și să livreze ceea ce i se cere. De-aia a rîs mereu în nasul presei și al tuturor celor care l-au făcut securist în față. „Nu există angajament”, zicea de fiecare dată cînd era confruntat cu ipoteza dosarului. La fel zice și acum, cînd trebuie să meargă la anchetă pentru mărturie mincinoasă, sperînd că vechii tovarăși de pahar se țin de cuvînt.

Dosarul de securist al lui Băsescu e prima fotografie clară, din față, a statului subteran. Protocoalele secrete sînt doar schițe în creion, recrutarea magistraților – biete acuarele. Povestea lui Petrov e cea mai de succes farsă montată de Securitate pe scena democrației. S-a jucat aproape douăzeci de ani, dintre care zece la Cotroceni, în aplauzele celui mai păcălit popor din lume.

Iar acum, cînd luminile rampei s-au stins, cînd farsa se joacă cu alți actori, maestrul se odihnește în penumbra unui pahar plin, în care caută, pipăind cu nasul, vechea beție a puterii. Cînd și cînd, mormăie ceva. „I-am ciuruit!”, pare să spună. Așa își începe Petrov povestea pe care, seară de seară, le-o spune nepoțeilor.