De curînd, un tînăr și prolific prozator român, Tudor Ganea, a mai comis o aroganță pe net. Cred că a fost a doua, prima fiind legată de bookstagrammer-i (nu mă întrebați ce e aia, că nu e obiectul cronicii de față). Dar a fost foarte interesantă cea de-acu’, din care reproduc concluzia: „După ce am închis cartea (Băieții de la Nickel) și i-am văzut pleiada de nominalizări și premii, mi-a venit în minte versul lui Gunja, din piesa „Tre’ să spun“ (Marijuana cu Puya & Gunja) din ’99: „Să ai parte, să ai de toate frate / Dar degeaba ai, dacă talent nu ai“. Premiul la care se referea Tudor nu era orice năzbîtie și nu cred că poate fi numit unul mai sus, poate cu excepția Booker Prize, ditamai Pulitzer-ul. Doar că nu despre cartea lui Colson Whitehead voi vorbi acum, ci despre volumul premiat cu aceeași etichetă a scriitorului maghiar David Szalay, Ce nu poate fi rostit. A cunoscut celebritatea internațională anul trecut. Și nu e de ici, de colo, ca o cultură să aibă doi campioni în același an. Alături de Szalay, László Krasznahorkai a „luat“ Nobelul. Așa că am început cartea avînd în minte proverbul românesc „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul“.
Uite că am plecat cu sacul plin.
Ceea ce gîdilă privirea și inteligența cititorului într-un mod foarte plăcut e felul în care abordează autorul materia cărții, depășind strașnic un obstacol major. Tot volumul e scris la timpul prezent – și e vorba de 380 de pagini. Dar jur că nu am simțit nici o clipă artificiul. Trec zilele, lunile, anii, lumea se schimbă, unii morți, alții – plugari. Dar sîntem permanent în prezent, iar timpul se plimbă pe lîngă noi, din cartierul unguresc al adolescenței pînă în suburbiile Londrei, urcăm dealuri, coborîm în văi, ne legăm și ne dezlegăm sentimental de multe ori – dar totul, absolut totul se întîmplă aici și acum.
Cum este, însă, posibil să plimbi cititorul într-un prezent continuu, fără să simtă, fără să se plictisească și fără să mormăi, apăsat de un asemenea artificiu? Dar hai s-o luăm de la început. István e eroul cărții și intră în poveste odată cu adolescența. Băiatul nu e deloc vorbăreț, ba am putea spune că e unul dintre cele mai tăcute personaje din literatură. E complexat, deși e un băiat ca toți băieții, fără defecte, dar și fără sex-appeal. E mai degrabă un singuratic, unul năpădit de hormoni, de îndoieli, de timiditate – dar nu tot atît de mulți hormoni ca unicul lui prieten, tot un „singuratic“, dar care se freacă de patru-cinci ori pe zi. Această nesiguranță adolescentină, combinată cu singurătatea care caută o ieșire, fără s-o poată găsi natural, face din István un personaj atașant din primele pagini. Curiozitatea deloc morbidă a unui cititor de cursă lungă e trezită imediat. Nu e imposibil ca mulți dintre ei să-și interogheze propria istorie și să intre în pielea personajului ca la ei acasă. Ei bine, scrisul la timpul prezent face ca surprizele, încheierile neașteptate, eșecurile, visurile și tăcerea să vină ca mănușă. Mă rog, uneori, mănușa poate fi și de fier. Tăcerea tînărului e augmentată de zgîrcenia autorului. Nu veți avea parte de analize psihologice complexe, de fraze întortocheate. Ar fi negarea însăși a ritmului de care beneficiază povestea. Însă chiar din această zgîrcenie de mijloace se detașează partea nevăzută a cărții. Episoadele penibile sau banale se potențează reciproc, ai impresia că vezi și înțelegi ce se/s-a întîmplat între ele, ai senzația că intri în capul și în timiditatea lui István, devii, treptat, eroul fără voie, pentru care viața nu e decît o mare singurătate care caută și caută, fără să găsească vreodată limanul. Aș spune că e o acceptare timpurie a destinului. Și cu un licăr de speranță. Dar să nu credeți că e o carte apăsătoare, neagră – dimpotrivă. Toate cîte se întîmplă au o energie cinematografică, iar cartea duduie de ritm, de replici ale celor din jur, gîlgîie uneori de un umor negru sau cenușiu.
Ca să vă fac curioși și să-mi justific titlul, o să dezvălui nițel procesul prin care adolescentul e sedus de o femeie – vecina lor. Simțindu-l așa cum e, dar ferindu-se ca vreodată să-i spună că îl are în gheară, ea îl seduce treptat, deși pare mai în vîrstă decît mama lui. Procesul pare foarte îndelungat și e metodic, pentru că apropierea e inevitabilă, exact ca încolăcirea unui șarpe – iar fascinația băiatului întrece timiditatea și dezgustul, dar Szalay îl rezumă în cîteva pagini, lăsînd cititorul să reconstruiască realitatea în locul lui. Timpul nescris joacă aici un rol major. Textul e presărat cu indicii, niciodată definitive, niciodată explicite. Jocul înaintează și se transformă. Băiatul devine bărbat fără să înțeleagă mai bine, iar cînd transformarea e completă, vine și dependența, ca un drog. Lumea reală își pierde consistența. Însă – pentru că există întotdeauna un „însă“ – femeia e căsătorită și nu acceptă „iubirea“ sau ce crede puștiul că e dragoste. Ceea ce urmează e romanul însuși, la aceeași tensiune.
E o carte bună, ce mai. Pulitzer, scuze!
David Szalay, Ce nu poate fi rostit, roman, Editura Trei, 2025.
1.937 de vizualizări
