Am făcut prima călătorie dincolo de granițele patriei, de cînd a început pandemia. În Austria, la o nuntă, de la care nu puteam lipsi. Vorba vine, nu puteam. Pe vremea lui Ceașcă se putea. Și dacă tot am bătut drumul pînă acolo, mai stăturăm vreo trei zile, să vedem Viena, de unde e pianina Danielei. Oraș impunător. Turiști puțini, încît nu numai că se găseau bilete la concertele Mozart, dar, pentru cine știe, ieșiseră în stradă vînzătorii de bilete și anunțau ocazia unică de a cumpăra bilete fără coadă. Aici, Dunărea nu e tocmai albastră, e de un verde semitransparent. Vapoarele de croazieră, ancorate la țărm. Înotau liniștite niște lebede în jurul lor.
Într-o piață din centru, asta era miercuri, cînta o tînără soprană. Voce neîndoielnică și atît de puternică încît acoperea, fără microfon și stație de amplificare, zgomotul mașinilor de tot soiul. Sînt și acolo mitocani care claxonează, dar mai puțini decît la București. Mitocani cu numere de Viena, nu de Ilfov. Tipa, una dintre miile de artiste rămase fără angajament din cauza pandemiei, cînta cu plăcere și deloc tristă. Ori că se obișnuise, ori că – sper! – își învinsese tracul de a interpreta Schubert pe stradă. Ca și cum s-ar fi aflat pe o scenă ca oricare alta.
Pe trotuare, mesele plinuțe la orice oră ale cafenelelor. De restaurantele cu prea multe mese goale e bine să te ferești, chiar dacă au prețuri mici. Șnițelul vienez, faimosul șnițel vienez, mi s-a părut o porcărie. În restaurante îi recunoști pe turiști după șnițelele din farfurie. Vienezii, chiar dacă se laudă cu tradițiile lor culinare, comandă orice altceva. Tot în restaurante îi poți recunoaște pe nevaccinați, care sînt invitați să-și ia tălpășița fiindcă n-au pașaportul verde.
La restaurantul MaoMao, cu specific japonez, coreean și thailandez, servesc niște fete chinezoaice care ciripesc într-o engleză impecabilă. Bucătarul, tot chinez. La una dintre mese, un tip care semăna leit cu Ho Și Min, doar că ținea în lesă un fox mic, nu un vietnamez patriot. Pensionar al statului austriac, era conștient de asemănarea lui cu Ho Și Min, ceea ce nu-i făcea plăcere, fiindcă îl sîcîiau cu întrebări turiștii bătrîiori din Est și rușii tineri mîndri de pistolul-mitralieră Kalașnikov.
La Musikverein, unde concertează de Anul Nou filarmonica din Viena, mi-am adus aminte că printre sonsorii generoși era și Dan Adamescu, cel ce a falimentat Astra Insurance Group și care se lăuda cu relațiile lui cu cea mai mare firmă de asigurări din Austria. Melomanului Adamescu i s-a înfundat cînd a sponsorizat în secret un judecător român cu 20.000 de euro și, în ciuda cunoscutei sale discreții, s-a aflat de această sponsorizare.
Seara, la hotel, aflu că în România a dat faliment City Insurance Group, unde și-a asigurat Daniela Loganul. Mi-am zis că ar fi fost mai bine dacă aș fi ocolit Musikverein sau dacă cel puțin nu mi-aș fi adus aminte de Dan Adamescu, chiar dacă băiețelul lui a cumpărat numele Academiei Cațavencu cu 800.000 de euro. Căci, cum se știe, la început a fost și e întotdeauna cuvîntul, și poate că, printr-un efect de domino al sorții, cînd mi-am adus aminte de Dan Adamescu și cu, din nenorocire, certă satisfacție de falimentul său, am declanșat falimentul asiguratorilor de la City. Ca doamna din București care la ora 21, 22 de minute și 22 de secunde a apăsat pe butonul liftului provocînd cutremurul din 1977.
