Cred că n-aș fi citit acest volum al unei scriitoare și jurnaliste turcoaice de care pînă acum n-am auzit, dacă n-ar fi fost evenimentele din ultimii ani de la Istanbul. Autoarea are același nume ca președintele de curînd reales al Turciei, Erdogan. În lumea internațională a ziariștilor care scriu în apărarea drepturilor omului, Asli Erdogan e o celebritate. Asta n-a scăpat-o de pușcărie, doar că, spre deosebire de alți gazetari turci, ea a fost eliberată după cîteva luni și i s-a făcut favoarea de a fi judecată în libertate condiționată. Nu pentru că avea același nume ca președintele, ci fiindcă arestarea ei a stîrnit un uriaș scandal în presa străină, încît tiza președintelui a fost concesionată, ca să zic așa, apărătorilor ei. Jurnalista Erdogan n-a scăpat însă de tortură în pușcărie și nici de o sumedenie de umilințe, despre care ea spune că ar fi incomparabil mai mici decît ceea ce au pățit și pățesc confrați de-ai ei turci care nu sînt cunoscuți în lumea largă.
Ca apărătoare a drepturilor omului, Asli Erdogan, care a lucrat cîțiva ani ca expertă la Bruxelles, înainte de a se apuca de gazetărie, și-a ales ca ziaristă o temă care și pînă la venirea la putere a președintelui de azi al Turciei era considerată mai mult decît delicată și stîrnitoare de controverse naționaliste, chiar și printre turcii liberali. Situația kurzilor. Micul ziar din Istanbul la care colabora jurnalista, cunoscut pentru articolele de opinie și reportajele favorabile kurzilor, a fost suprimat în urma puciului nereușit de acum doi ani.
După încercarea eșuată de lovitură de stat din Turcia, regimul Erdogan s-a răfuit cu voluptate mai întîi cu puciștii. Asta n-ar fi fost o noutate la Istanbul. Cînd militarii dădeau lovituri de stat care izbîndeau, ceea ce s-a întîmplat periodic în Turcia modernă, urmau execuții sumare, fără judecată, și judecăți la fel de sumare, cu sentința știută dinainte, cu condamnări la ani mulți de pușcărie pentru politicienii înlăturați de la putere și pentru susținătorii lor. Civilul Recep Tayyip Erdogan avea însă o lungă listă de adversari de care voia să scape dinainte de puciul eșuat. Mai exact, încă de pe vremea cînd era premierul Turciei. Așa că a folosit ocazia pentru a-i scoate din funcții pe magistrații incomozi, pe universitarii care cîrteau împotriva președintelui cu apucături de sultan, pentru a interzice ziare și posturi de televiziune și de radio și pentru a-i băga în pușcărie pe jurnaliștii care îl criticau.
Articolele de opinie ale lui Asli Erdogan nu conțin multe mărturii despre propria ei pesrsoană. O parte dintre ele sînt scrise din perspectiva scriitoarei care se gîndește la suferință, la lipsa libertății și care descoperă din cînd în cînd că nu-și găsește cuvintele pentru a duce la capăt un text. Adică, în afară de lupta ei pentru drepturile omului, scriitoarea se trezește că trebuie să se mai lupte și cu cuvintele care uneori refuză s-o slujească așa cum crede ea de cuviință.
În articolele sale de la începutul volumului, jurnalista din ea scrie tensionat și subiectiv despre noaptea de vară a ciocnirilor de stradă dintre armată, poliție și civili și despre un cîine fără stăpîn care o ajută să scape nevătămată din schimburile de focuri. După care, în loc să scrie despre experiențele ei din pușcărie, cum mă așteptam, scriitoarea se desprinde de ele, în căutarea unor semnificații mai largi în care personajul care e se topește într-o mulțime imensă căreia Asli Erdogan încearcă să-i găsească vocea ultimă. N-aș zice că reușește totdeauna.
Activista pentru drepturile omului din ea scrie și fraze în limbajul comunicatelor pentru presă ale ONG-urilor consacrate, care nu sînt mai expresive decît limbajul de lemn al Puterii. Formidabil însă la ea mi se pare că găsește acele cuvinte și împerecheri de cuvinte în care suferința, lipsa libertății și tragedia în care cuvintele însele devin proprietatea Puterii dau naștere unui limbaj al rezistenței și al speranței cît se poate de expresiv și de normal în vremuri anormale.
Asli Erdogan, Acum nici tăcerea nu-ți mai aparține, traducere de Nicolae Constantinescu, Editura Polirom, 2018.
