Dacă te bate gîndul să vezi Rio de Janeiro, e posibil să te răzgîndești după ce citești Orașul în mantie purpurie. Asli Erdogan, care a făcut cîteva luni de pușcărie politică în Turcia omonimului său, s-a dus în junețe la Rio, pentru un masterat în fizică. Cum-necum, în loc să-și vadă de cariera de fiziciană, s-a apucat de proză și de gazetărie. De la gazetărie i s-a tras găzduirea obligatorie la închisoare, unde cine știe cît ar fi stat dacă n-ar fi izbucnit un scandal internațional, în apărarea ei.
Am mai scris despre ea în Cațavencii. Acum, în timp ce-i citeam romanul, mi s-a părut că așa-numita estetică a urîtului e parfum de roze față de practica literară a acestei turcoaice inimoase, adeptă a esteticii oribilului. E cu putință să te îndrăgostești de un oraș în care te simți iremediabil străin și pe care îl detești ca pe o boală rușinoasă, de care te trezești contaminat din imprudență sau din naivitate?
Romanciera din romanul lui Erdogan, personaj fictiv, să ne înțelegem, din asta trăiește. O uimesc natura orașului și extraordinara vitalitate a localnicilor, în pofida experiențelor sale de gringa și a ceea ce vede în favelas – cartierele ultrasărace de la marginea metropolei braziliene. Romanul e, de fapt, un soi de altfel de manual de întrebuințare pentru turiștii care nu vor să vadă decît plaja de la Copacabana și carnavalul din Rio și care nu știu ce înseamnă să suferi de căldura sufocantă a orașului și nici de întîlnirile la tot pasul dintre viață și moarte de pe străzile lui.
Succesul romanului cred că de aici se trage, în mult mai mare măsură decît de la calitățile literare ale textului, care nu mi se par cine știe ce. S-o luăm pe rînd, cu bune și cu rele.
Cînd scrie despre oraș, mai de deasupra, Özgür, romanciera în devenire, e copleșită de ceea ce vede, ca orice turist care descoperă Rio. Decorul care-ți taie răsuflarea, cu oceanul și cu relieful accidentat al orașului, străjuit de statuia lui Iisus enormă, care pare că stă într-un veșnic echilibru instabil. Apoi plajele cu nisipul lor alb. Cu oamenii serviabili de la hotelurile și restaurantele unde se plătește în valută, cu fetele pentru toate gusturile, începînd de la speranțele pedofililor timizi și continuînd cu expertele de tot soiul și de toate dimensiunile. Plus oferta la liber pentru homosexualii singuratici. Oarecum în paralel, romanciera de hîrtie de care se folosește Asli Erdogan pentru romanul ei descoperă lumea celor care trăiesc de azi pe mîine din Rio. Copii care cerșesc, fură și care sînt în stare să și ucidă, înainte de a fi omorîți de justițiari plătiți să-i lichideze, pentru a-i stîrpi din oraș. Cerșetori, hoți, traficanți de droguri sau pur și simplu bande rivale care vor să pună stăpînire pe cîte un cartier din oraș.
Personajele „romanului” lui Özgür, turcoaica ajunsă la Rio, inclusiv Ö, cea care scrie romanul din roman, funcționează mai mult ca niște pretexte ale narațiunii, încît le uiți de la o pagină la alta. Cît despre, totuși, construcția pe care o face autoarea cărții, mi se pare mai degrabă anemică. De unde și trucul cu romanul în roman, care mai conține, ce să vezi, încă un roman. Asli Erdogan e, de fapt, o autoare de proză scurtă, pe alocuri excelentă, dar care n-are decît dorința, dusă pînă la obsesie, de a scrie un roman. Totuși, din amestecul de texte așa-zis scrise de diverși autori presupuși ai cărții iese ceva special, care te tulbură la lectură. Încît întrebarea mea, pe urmele replicii unui personaj din Caragiale, ușor schimbată – ce să caute o turcoaică în Brazilia? – are un răspuns cel puțin interesant.
Asli Erdogan, Orașul în mantie purpurie, traducere de Gabriella Eftimie, Editura Polirom, 2019.