E 13 noiembrie. E friguț și, parcă, de peste Prut se ițește o umbră de ger siberian. Moldovenii votează în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, iar marea bătălie se dă între Dodon, rusofilul, și Maia a noastră, filoeuropeanca. Nu pare încurajator ce se întâmplă acolo. Se apropie ora 19, deja au venit mai mulți oameni la vot decât în turul I, dar nu ăia care trebuie. Nu-s fost președinte de țară, să-mi permit excentricități geopolitice, deci n-am cetățenia Republicii Moldova. Nu pot ajuta pe această cale, votul meu nu există, deci nu poate înclina balanța. Ar putea fi o zi tristă pentru democrație, dar programul are alte planuri pentru mine: la ora 19, 19 trecute fix, mă duc la film. La o comedie. Adică cel puțin așa sper, după ce am văzut trailer-ul: să fie o comedie. Una bună. Altfel mai bine stau acasă, să mă uit la analiștii unioniști. Mai bună comedie decât îngâmfații ăștia plini de aere ușor sulfuroase nu prea mai produc mulți în România.
E frig, dar nu chiar ger. Cum ar spune comentatorii de fotbal, e o vreme ideală pentru film. Mai ales dacă-l vezi în sala teatrului, pentru că cinematograful local de-abia arareori mai strânge câte patru spectatori în același timp, adică minimul necesar pentru a porni o proiecție. Așa că cinematograful local n-a fost interesat să-și sacrifice nici una dintre cele două săli mai mereu goale pentru un film românesc. Dar ceea ce n-a fost o afacere pentru cinematograf a umplut sala teatrului. E bine. Sala teatrului e mai mare. Sunt cam 250 de oameni care intră în sală și, după câteva minute în care este așteptată și sosirea regizorului, proiecția începe. Mint. Proiecția nu începe. Mai întâi vorbește Ion Sapdaru. Pentru că este, de fapt, seara premierei locale a filmului Afacerea Est, al lui Igor Cobileanski, iar Sapdaru joacă unul dintre rolurile principale. Regizorul încă n-a ajuns, dar e pe drum. A fost acasă, la Chișinău, a votat și trebuie să pice dintr-un moment în altul. Maestre, DVD-ul!
Stau lângă o blondă mișto
pe care am convins-o să iasă din casă promițându-i că merită să vadă filmul ăsta. După primele cadre simt că mi-o voi lua grav. Se apleacă spre mine și, îndeajuns de încet încât să nu audă și cei din jur, îmi spune că s-a săturat de cadrele astea depresive din filmele românești, de interioarele astea mizere… Îi spun să aștepte, că nu despre asta e vorba, că o să vadă ea, că-i o comedie, că o să râdem și o să ne bucurăm de film. În același timp mă rog la zeul cinematografiei să n-o dau în bară. Cobileanski a făcut scurtmetraje mișto, a mai făcut un lungmetraj, nu s-o fi prostit între timp. Ispita mă împinge să mă întreb când o apărea ciorba în filmul ăsta. Că dacă e și ăsta cu ciorbă…
Ptiu, drace! Na, nici n-au trecut două-trei minute, iar ea îi face ciorbă lui, la telefon. El mănâncă un morcov și îi spune ei că a mâncat o friptură. Da’ noi știm că nu e așa și încep să mă tem. E pe sărăcie, frate, pe realitate mizeră, pe nasoleală. Pfui… Și se mai întâmplă și la Leova, în Republica Moldova. Băi, băi, ce dezastru e la ăia în țară, cum arată străzile, blocurile, ce nașpa e… Poate nu câștigă Maia, să nu ne unim cu ei…
Da’ nu e.
Nu e chiar așa. O să vă spun ceea ce oricum veți găsi și pe Internet: un profesor de muzică, membru al unui cor academic, de amatori, dar academic, face o afacere cu niște gruzini: cumpără de la ei 50.000 de potcoave cu 50.000 de lei. Ăia-i livrează potcoavele la Leova, iar el i le duce lui Arcașa la Bălți. Arcașa îi dă 250.000 de lei pe potcoave. Afacere? Afacere. Cu banii câștigați, proful de muzică își va acoperi cheltuielile nunții cu Veronica. Și ar fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți, dacă în poveste nu s-ar fi băgat și Don Petro și un moped cu claxon american, cu ultrasunete. Restul e o comedie fină, dulce-amăruie, la care am râs sincer și, uneori, invidios. Sunt câteva scene de-o ironie perfectă și cărora le lipsește tușa groasă. Adică sunt exact ceea ce trebuie. Ajută mult și actorii, dintre care Ion Sapdaru e cel mai cunoscut. Actori de teatru, în principal, fără aere de vedetă, care nu pun de la ei mai mult decât e nevoie și care, oricum, nu sar calul. E un film, până la urmă, nu discursul de mulțumire după primirea Oscarului.
O altă tușă foarte fină
e dată de subtitrarea filmului. Da, filmul e subtitrat în română, deși e vorbit tot în română. Cu excepția unui scurt moment, în care se vorbește în gruzină și rusă. Dar Ion Sapdaru explică, după ce se termină filmul, că era oarecum nevoie de subtitrare, pentru că e mai greu pentru publicul de pe partea asta a Prutului să înțeleagă limba vorbită în țara de pe malul celălalt al Prutului. Pe întuneric, în timp ce noi ne uitam la film, a ajuns și regizorul Cobileanski. Confirmă și el că subtitrarea era cât de cât necesară, că dacă n-ar fi existat subtitrarea, probabil spectatorii din Ardeal n-ar fi înțeles tot dialogul. Eu insist, dar țin asta pentru mine, că în comedia asta cu și despre moldoveni s-a strecurat și o poantă despre bucureșteni și ardeleni: subtitrarea. Eu chiar n-am avut nevoie de traducere. O fi volumul uriaș de Carla’s Dreams pe care mi-l livrează radiourile, zilnic, sau, poate, sunt mai moldovean decât vreau să recunosc.
E-un film mișto, până la urmă. Un film la care râzi. Cu un subiect valabil orinde pe pământ, căci oricine recunoaște o serie de găinării mai mult sau mai puțin reușite. Sunt universale. Pe noi, poate, ne încălzește mai mult comedia asta pentru că ne face să ne simțim superiori. E și nu e despre noi. Adică e despre noi ceilalți, de dincolo. Noi ăia care suntem săraci și fraieri și trăim într-o țară nașpa. De noi ăia râdem cu mai mare ușurință, cu oarecare condescendență. Și pentru că e premieră, cu participarea regizorului și a celui mai cunoscut actor, pentru că se pun întrebări sau se etalează cultură cinematografică, cineva din sală vrea să marcheze această diferență de nivel de trai între țările astea surori. Adică nu v-a fost greu, bre, să filmați în Moldova aia săracă? Iar la răspuns râzi în hohote, mai ales pentru că te aștepți: nici măcar o fotogramă nu e filmată în Basarabia, toate filmările sunt făcute prin preajma Bucureștiului. Ouch. “Păi cum, că numele gării Leova era scris mare, pe gară, în rusește?” Încă mai râd când îmi amintesc întrebarea asta. Totuși…
Totuși, să nu promovăm
filmul ăsta prea mult în Basarabia. Să nu vadă oamenii ăia cum arată împrejurimile Capitalei României, că nu vor mai dori unire în veci. Să rămână secretul nostru. Un secret pe care merită să-l împărtășim cât mai mulți, nu downloadându-l de pe net, ci vizionându-l la cinematograf. Care avem cinematograf. Care nu, merge și la teatru, fără popcorn, bere sau cola. Ba chiar merge foarte bine. Aaaa, și încă ceva. Dacă vreți moped, cumpărați la prima strigare, de la un profesor de muzică. Altfel, dacă lăsați să treacă o oră și douăzeci și șapte de minute (poate puțin mai mult, în funcție de variantă :), mopedul are tendința de a costa o mică avere. La finalul filmului, regizorul nu și-a permis să-l cumpere pentru colecția proprie, așa cum visa atunci când a scris scenariul.
