Eternii dinozauri ai Parlamentului României (I)

O veste neașteptată a zguduit luni, 30 noiembrie, societatea românească: deputatul Mădălin Voicu, un adevărat stâlp al societății, un om fără de care Parlamentul României n-ar fi fost niciodată ceea ce este azi, a declarat într-o emisiune televizată că de-abia așteaptă să se termine acest mandat pentru a se întoarce la meseria sa. A uitat să precizeze care este acea meserie, dar asta este o scăpare pe care i-o putem ierta, căci o punem pe seama enormei emoții prin care a trecut atunci când a făcut anunțul realmente crăcănător.

Căci Mădălin Voicu

s-a sacrificat îndeajuns pentru patria sa. Ba chiar cu asupra de măsură, dacă e să luăm în calcul îndelungata perioadă petrecută în Parlament. Căci Mădălin Voicu a ajuns în Camera Deputaților în 1996, ca reprezentant al Partidei Romilor, pe locurile rezervate minorităților naționale. Cum ar veni, fratele Medelin a intrat în Parlament ca țigan, dar va ieși ca dirijor. Exact, iată că ne-am amintit și meseria de bază a fiului mult mai celebrului Ion Voicu: dirijor. Probabil că, la vremea lui, a și dirijat, dacă te iei după CV, dar lumea și-l va aminti drept deputat, invitat în emisiunile matinale ale Antenei 3 și coinițiator, alături de Nicolae “Nicky Scorpion” Păun, al unei legi a amnistiei atât de gogonate, încât nici hoții din Parlament n-au susținut-o prea tare. Mădălin Voicu este, însă, doar unul dintre cei care nu se dezlipesc de douăzeci de ani și mai bine de scaunele din Parlament decât pentru a se duce să-și continue somnul acasă. Mai este, uneori, și un tip simpatic, pentru care fostul guvern pusese deoparte funcția de consul general al României la Bonn. Dar, oricât de simpatic ar fi, activitatea lui de parlamentar timp de cinci mandate a câte patru ani nu justifică sutele de mii de euro cheltuite de contribuabil cu indemnizația sa, sumele forfetare și multe alte cheltuieli care, de bine, de rău, i-au ușurat viața în ultimii douăzeci de ani.

Întâmplător sau nu,

un alt parlamentar român a intrat la început în Camera Deputaților ca reprezentant al minorităților, dar și-a continuat cariera ca reprezentant al unor partide. Dacă Mădălin Voicu a reprezentat la început minoritatea romă și, după un mandat, a devenit social-democrat, Varujan Vosganian a intrat în Parlament ca reprezentant al minorității armene, de-abia apoi devenind politician de dreapta, fie că partidul se numea UFD sau, mai târziu, PNL. Varujan Vosganian e chiar mai vechi în ale Parlamentului decât Mădălin Voicu, prinzând și primul mandat, cel rezultat după alegerile din Duminica Orbului din nefastul an 1990. Din 1990 și până în 1996, Varujan Vosganian a fost deputatul minorității, după care a devenit, din 1996, senator de dreapta. A ratat un mandat, între 2000 și 2004, dar și-a revenit, a ales partidul potrivit și este senator și astăzi. Ba chiar a prins și un post de ministru. Cum, însă, Constituția permite, ministeriatul nu i-a întrerupt activitatea din Parlament. I-ar putea-o întrerupe DNA, dacă nu s-ar lovi de zidul de mir ce plutește în jurul charismaticului armean. Armean care, simpatic și el, așteaptă cot la cot cu Cărtărescu o nominalizare la premiul Nobel ce pare a nu mai veni și, la nevoie, o retragere a lui Varujan Pambuccian. Căci un nou mandat de senator are șanse mici să prindă, dacă nu-și găsește repede un partid generos, dar un loc de deputat ca reprezentant al armenilor n-ar fi atât de greu de obținut. Căci un bărbat adevărat nu renunță de bunăvoie la imunitate, ci mai degrabă își mai dă cu o găleată de ulei sfințit prin pilozități și merge mai departe. Poate țara are nevoie de el și nu-și dă seama.

Un om fără de care Parlamentul

ultimilor 24 de ani ar fi aproape de neimaginat este Eugen Nicolicea, trestia gânditoare a UNPR-ului actual. Nicolicea a intrat în Camera Deputaților în 1992, ca membru al FDSN. Dar traseist a devenit de-abia în 2010, când a părăsit partidul care l-a consacrat (FDSN-PDSR-PSD) pentru a deveni vicepreședinte al UNPR și cărător de izmene al maiestuosului general de intendență Gabriel Oprea.

Nicolicea ar fi putut fi în locul Cristinei Guseth, la o adică, pentru că și el a absolvit Facultatea de Electronică. Ar fi putut fi și n-ar fi putut, pentru că, după aia, a absolvit și Dreptul, mai la bătrânețe. Dar în nici un caz n-ar fi dat în bâlbâială în fața comisiilor reunite ale Parlamentului, pentru că Eugen Nicolicea trece drept unul dintre cei mai pricepuți sforari ai Parlamentului României. De aia și funcția de ministru pentru Relația cu Parlamentul i s-a potrivit mănușă. Azi, Nicolicea e departe de modestul viceprimar pe care l-a avut Drobeta-Turnu Severin între 1990 și 1991, dar este la fel de departe și de dorința de a renunța la cariera mult prea lungă și dăunătoare de parlamentar. Cu ceva eforturi, își va găsi un loc eligibil și-n 2016, eventual pe listele PSD, ca parte a reformării partidului prin infuzia de oameni noi, care n-au mai fost pesediști în ultimii patru-cinci ani.

Când s-a cerut schimbarea

în integralitate a clasei politice, acum aproape o lună, cu siguranță că acești trei eterni dinozauri, deși nenumiți, erau parte dintre motive. Dar nu sunt ei singurii. Nici pe departe. De aceea, cu voia dumneavoastră, vom continua să vă mai prezentăm astfel de personaje și în numerele viitoare.