Cînd a apărut prima oară în România, romanul lui Robert Graves era aşezat la vedere în mai toate bibliotecile din casele pe unde mă duceam în vizită. Nu ştiu dacă din cauza titlului impunător sau pentru că o citeau pe rînd toţi membrii familiei. Nu mă omor după romanele istorice. Prefer un capitol cinstit de istorie fabulaţiilor prozatorilor care au nevoie de cîrja istoriei ca să-şi rezolve infirmităţile epice. Cu cîteva excepţii.
La insistenţele unei prietene, l-am luat cu împrumut pe Claudius. Era o prietenă cu care vorbeam despre cărţi, fără implicaţii suplimentare. Adică nu m-aş fi simţit dator să citesc romanul pînă la capăt din motive extraliterare, chiar dacă prietena mea arăta bine. Dar să nu divagăm. După primele pagini, cartea începuse să-mi placă, dar nu atît de mult încît să-mi reprim anumite observaţii pe care le-am notat în caietul în care îmi făceam diverse alte însemnări: „Adevărata istorie a Imperiului Roman şi a lui Claudius! Vax. Bine măcar că are umor” „Să gîdilăm snobilimea! Nu-i aşa că ţineţi minte cine erau Iulius, Brutus – Şi tu, fiul meu… – şi cine era Augustus?” Cînd am văzut însă că apar şi versuri, cu preziceri sibilinice, era cît pe-aci să închid definitiv cartea. Arunc, aşa, o privire peste ele şi parcă nu erau de refuzat. Mai trec vreo cîteva pagini, cu istoria claudienilor şi a rudelor lor şi romanul începe să se mişte. Cu Augustus şi cu Tiberius, împăraţii, şi cu cîte au făcut şi au avut de tras prin familiile lor imperiale.
Augustus măcar a murit de moarte bună, în timp ce bietul Tiberius a sfîrşit cu perna pe faţă, fiindcă ciupercile otrăvite nu-i veniseră de hac, dacă nu mă înşel. Şi intră în acţiune, ca în Zece negri mititei, o lungă şi complicată poveste cu exilări din categoria zi mersi că… şi cu asasinate soft, ca în familie, pe care le urzeşte Livia, soţia lui Augustus şi bunica lui Claudius. Atrăgătoare, inteligentă, rea peste poate, Livia e cea care pune la cale toate chestiile nasoale din familia lărgită a cezarilor. Şi tot ea e cea care-i netezeşte drumul spre conducerea imperiului lui Caligula. Asta în timp ce Claudius, care e oricum bîlbîit de la natură, începe să joace şi rolul de idiot, ca să nu-i treacă prin cap Liviei să-l pună şi pe el pe lista rubedeniilor de omorît strategic. Iar faptul că idiotul face pe istoricul nu pare o primejdie, ci o dovadă în plus că e inofensiv.
După care intră în joc Cizmuliţă, idolul legiunilor romane şi al gărzilor pretoriene, copilul minune al imperiului şi cel care se va păgubi de Livia, susţinătoarea lui. Caligula – exact, cel care şi-a făcut calul senator sau consul! – e un descreierat impecabil. Omoară cu dărnicie, confiscă averi cu largheţe şi dacă printre cei care mor la ordinul lui nu e şi unchiul Claudius, asta e din cauza unei întîmplări, dar şi pentru că nu merită să-şi bată capul cu bîlbîitul şi idiotul.
Cînd, ca în finalul unei piese proaste, pretorienii exasperaţi îl omoară pe Caligula şi umblă să-i mai omoare şi pe apropiaţii lui, dau de Claudius ascuns după o draperie. Bîlbîitul crede că pînă aici i-a fost şi că va fi omorît la pachet cu Caligula. Pretorienii însă caută şi un împărat plauzibil, drept care îl scot la iuţeală pe Claudius în faţă, în pofida împotrivirii sale. Şi, după Graves, Claudiu ar fi acceptat să devină împărat nu numai fiindcă n-avea încotro, ci şi cu gîndul că astfel i se vor recunoaşte meritele de istoric şi pentru a avea acces la arhivele secrete, ca să scrie adevărata istorie a Imperiului.
