Cînd a apărut Desant ’83, ne-a luat Săptămîna lui Barbu la forfecat, metodic, după modelele verificate în anii ’50. Ce urmărea Crohmălniceanu cu antologia asta? Să destabilizeze literatura română, cu un conflict între generații! Se mai găsește unul în Scînteia să le țină hangul săptămîniștilor și pune textualismul la zid, din auzite. Se întărîtă și cei de la Luceafărul, de-ai fi zis că antologia noastră era inamicul nr. 1 al literaturii române.
Pe atunci, dacă te ataca Săptămîna și voiai să răspunzi, forurile îți răspundeau că nu încurajează polemici neconstructive. Dacă întrebai de ce Săptămîna are dreptul să te atace, ți se răspundea că ăsta era dreptul la critică, pe care Partidul îl încurajează, ca și la celelalte reviste. George Bălăiță, care era directorul Editurii Cartea Românească, unde ieșise Desantul, se vede atacat și el în Săptămîna că publicase această antologie suspectă. Crohmălniceanu îi spune romancierului să încerce un drept la replică. Bălăiță însă nu voia în ruptul capului să publice în foaia lui Barbu, chiar dacă, strategic, apariția dreptului său la replică în gazeta lui Barbu ar fi fost o victorie. Și trimite un text la România liberă. Îi făcea de două parale pe conspiraționiștii de la Săptămîna, care atacau tineri scriitori. Forurile dau să-l convingă pe Bălăiță că nu era de demnitatea lui să răspundă, fiindcă Barbu atîta aștepta. Autorul Ucenicului neascultător le-o întoarce. Păi, nu ziceau ele, forurile, că nu încurajează polemicile neconstructive? Să-l astîmpere pe Barbu, nu pe el. Apare textul lui Bălăiță în România liberă. „Patronul” Săptămînii știa de el și își pusese cățeii la treabă, dar primește un telefon de la foruri. Deocamdată s-o lase moartă.
