Cel mai recent film al lui Cristian Mungiu e povestea unui banal examen de bacalaureat care degenerează într-o avalanșă de favoruri ilegale și mici acte de corupție. În prim plan e relația dintre un părinte foarte protector, Romeo (Adrian Titieni), și fiica lui adolescentă, Eliza (Maria Drăguș), pe care o vrea plecată din țara asta săracă și coruptă. Cu puțin timp înainte de Bac, Eliza e agresată în apropierea școlii. Din cauza șocului și a unei încheieturi luxate, eleva riscă să rateze media 9, de care avea nevoie pentru a obține bursă la o universitate din Marea Britanie. E motivul pentru care tatăl, un medic din provincie, își pune în mișcare mașinăria de pile și relații.
Tentativa de viol asupra elevei face parte dintr-o serie de agresiuni care se abat asupra lui Romeo. Pietre apar de nicăieri în geamul de la apartament sau de la mașină, iar într-o zi găsește, inexplicabil, ștergătoarele ridicate. Nu e clar care-i sursa acestor atacuri. Ar putea fi niște pușcăriași care au evadat sau chiar fiul preșcolar al amantei, pe care Romeo îl surprinde la un moment dat aruncând cu pietre într-un copil, ca să facă dreptate. Important e că, pe măsură ce filmul înaintează, Romeo devine un om tot mai apăsat, tot mai multe necazuri se abat asupra lui. La început pare un tip stăpân pe situație, un medic de provincie cu famile și amantă. Fiecare scenă care urmează e însă o lovitură suplimentară, care-l răstoarnă din poziția lui de putere.
Bacalaureat explorează tema relației dintre părinți și copil într-un context special: acela al familiarizării copilului cu o societate coruptă. E timpul ca Eliza să vadă cum se întâmplă lucrurile în lumea în care a crescut. Nici nu trebuie să facă mare lucru: doar să taie ultimele trei cuvinte de pe prima pagină, pentru ca profesorul corector să-i recunoască lucrarea și să-i dea nota de care are nevoie.
Apar foarte multe acte de corupție în filmul lui Mungiu. Oamenii pare că se împart în două categorii: cei care profită de pe urma sistemului, schimbând favoruri cu alte persoane influente, și pierzătorii, ăia care-s prea corecți pentru compromisuri și intervenții. E ignorată complet o a treia categorie de cetățeni, cei care ar participa și ei la micul joc al corupției, dar sunt prea jos în ierarhia socială ca să aibă ceva de oferit.
Oricum, faptul că mulți recunosc societatea portretizată în film e un semn rău. Arată că Mungiu lucrează cu tipologii încetățenite, că povestea e plină de caricaturi familiare și de situații de viață care confirmă așteptările publicului. Nu descoperim acte de corupție în zone nebănuite și nici nu avem revelația unor personaje surprinzător de corecte. Comunitatea din micul oraș ardelean în care e plasată acțiunea e fix atât de coruptă pe cât o spune Monica Macovei. La final, pleci de la film cu o stare de mulțumire că lucrurile stau exact cum credeai și că nu ți-ai pierdut, cu timpul, acuitatea percepției.
Pare ciudat că, încă în 2016, se mai fac filme în care corupție e demascată ca un rău social. Evident că este. Doar că e ca și cum ai spune o poveste despre cât de nasol e furtul. Toată lumea a căzut de acord că furtul e un lucru rău, iar justiția tinde să-l pedepsească și să-l descurajeze. Nu e cazul să faci un film ca să-i arăți potențialul nociv. Arta ar trebui să vină în avangarda unor abordări teoretice, nu să reconfirme legende urbane.
Bacalaureat, România, 2016, Regia: Cristian Mungiu, Cu: Adrian Titieni, Lia Bugnar, Maria-Victoria Drăguș
27 de vizualizări
Bun articol, spectatorul din mine asteapta de vreo 20 de ani sa vad si altceva in filmele romanesti de dupa 1990.
Toate sunt pe acelasi fir epic cu ex-comunisti ramasi la putere, cu coruptie, cu mizerie, cu ciorbe sorbite prelung in conversatii mai banale decat in cea mai banala realitate posibila.
Un plans de mila in hohote si continuu care inca mai da bine in afara pentru simplul motiv ca pare cinema de arta ce confirma in acelasi timp stereotipurile despre romani si Romania.
Cam d’asta noi castigam consntant la Cannes in compania lui alde Jarmush and von Trier si ungurii de ex iau Oscarul. .