Cristian Tudor Popescu e un tip analitic și intens. Din cei care se exercită asupra a tot și a toate. Analiza online-ului îl duce acolo jos, în subsoluri, unde fierb toate zoaiele, unde unii și alții comentează ce vor ei, ascunși în spatele unui avatar sau al unei boli. CTP, uimit de puterea acestei relații – el însuși o personalitate scrâșnitoare din dinți, pasionat de senzația os pe os –, conchide: „Mie mi-e milă de oamenii ăștia! Vă dați seama ce ar însemna pentru ei dacăeu mor mâine? Eu sunt o comoară pentru ei, dom’le“. E tot ce e mai greșit în înțelegerea vieții din online. Însă e fix ce-și doresc cei care dețin tone de venin pe care nu le pot deversa în viața reală: un tip care crede că se află în centrul a ceva. Așa cum este CTP. Abia acesta este momentul în care îți dai seama că se dețin unii pe alții, au o relație dialectică – se hrănesc reciproc, se devorează, se iubesc, s-ar arunca unii pe alții de pe planetă în vederea unei lumi mai bune.
Să fii scriitor – chiar și mediocru –, să fii pasionat de diferite forme de lectură, de la cărți la filme și viață politică, iar apoi să delimitezi astfel comportamentul unora: „N-ai murit, boșorogule! Nenorocitule! Comunistule! Mă fac în toate felurile, probabil că viața lor e brusc mai bună, se simt mai bine, probabil au o stare lăuntrică foarte bună, li se îmbunătățește digestia, circulația, după ce mă înjură pe mine, fără legătură cu nimic“.
Practic, e bine, CTP face o declarație de iubire. Pentru că nimeni, dar nimeni nu-i ia în calcul niște conturi de comentarii de pe Internet.
