Sărăcia pute a rahat. Și îi pute doar săracului, nicidecum bogatului. Iar mie, copilă fiind, îmi crea un complex de inferioritate pe care nici o diplomă, nici o coroniță și nici o olimpiadă nu reușea să mi-l atenueze. Am început prin a-mi minți prietenele de la bloc că taică-miu era ambasador și că bomboanele astea pe care eu le dăruiesc, de sufletistă ce sunt, doar miliardarii italieni le mănâncă și, cu puțin noroc, și președintele Americii. Dacă era cuminte. Le mestecau pe nerăsuflate. Erau boabe de piper. Când scuipau sânge râdeam de ele, ținându-mă de burtă, și le dojeneam, tot eu, că n-aș fi crezut că sunt capabile să fie atât de proaste. Și mă simțeam răzbunată că nu mai put a sărăcie, nu ca moartele alea de foame, cel puțin. Pe verișoara-mea am mințit-o că ardeii iuți sunt prăjituri siciliene, aveam obsesia asta cu Italia, treaba mea de ce. Îi ieșea fum din urechi și plângea, săraca. Am râs sadic vreo săptămână. Nu mi-a vorbit vreo două. Și am sfârșit prin a găsi, din întâmplare, niște banane, bine împăturite într-un ziar, ascunse de maică-mea pe șifonierul din dormitor. Le-am mâncat cu coajă cu tot cât ai bate din palme și am intrat de urgență în spital. N-am murit, dar intoxicația a fost severă. Preț de câteva luni, corpul și fața mi-au fost devastate de o eczemă. Când am intrat în clasă, m-am îndreptat, ca de obicei, spre banca mea din ultimul rând. A fost drumul cel mai lung pe care l-am parcurs în viața mea. Aveam chipul desfigurat la propriu de la intoxicație și toata clasa râdea de se prăvălea pe jos de mine. Mi-am păstrat aparent calmul și m-am așezat demnă. Mi-am șters elegant șnurul de comandantă de detașament de câteva fire de praf imaginar și mi-am spus: ”Fir-ați ai dracu’ de păduchioși, râdeți. Râdeți de parcă vouă v-ar fi dat prin cap să dați coaja la o parte…’
De aia zic, domnu’ Palada, nu-i băgați în seamă. Lăsați-i să râdă de dumneavoastră. Habar n-au pufoșii ăștia cum e să-ți pută sărăcia a rahat.
240 de vizualizări
Place la mine.