Fabrica de vise mai dă și azi picioare în cur

Poate că ar trebui schimbat ceva în istoria omenirii. Și asta, cel puțin mie, mi se trage de la cantitatea înzecită de informație la care am acces cu voie, dar mai ales fără voie. Dacă la început a fost cuvîntul, atunci e musai să vină și îndoiala. Măcar să stingă focul certitudinilor. Asistăm la sfîrșitul unei iluzii. Că știința, informația, comunicarea (și, implicit, adevărul) vor face o lume mai bună. Tehnologic, da, e mai bună, mai evoluată, dar, uman vorbind, am ajuns cumva la psihologia belicoasă și revanșardă dinaintea marilor războaie. Oamenii sînt mai nervoși, mai intratabili ca niciodată. Cum zice poporul, sireacul: „Ni s-a urît cu binele“ și căutăm un bine mai mare, mai rotund, mai fățos decît mărul otrăvit al Albei-ca-Zăpada. Să nu credeți că vorbesc exclusiv de „prostime“. Nici gînd, deși, la ce năzdrăvănii umblă prin popor, nimeni nu e fără de pată. Dar aceste ciudățenii care au cuprins societatea, indiferent dacă e România sau lumea, au devenit imposibil de combătut. Asistăm la o atomizare a societății, bazată pe zvonuri.

Eram deunăzi în Rîmnicu Vîlcea, la un restaurant pare-se de fițe, unde se strîng de regulă notabilitățile orașului. Oameni bazați, cu familii ori tradiționale, ori cu soațe de decor, pompate bine prin părțile esențiale, oricum, bărbați cu bani. Ăia care contează. Și mă pune dracu’ să trag cu urechea. Știu, știu, e un obicei prost, regretabil și abominabil. Doar că, fără el, nu aveam cum să scriu articolul ăsta. Ca să fiu iertat, poate că ar trebui să înșirui meniul prezentat profesionist, la masă, de chelneri stilați și aleși pe sprînceană. Calamar, angus, cegă, bogăție. Doar că nu sînt vreun activist și nu mă interesează ce bagă oamenii în gură, ci în cap și, mai ales, ce scot pe gură. Așa că încerc să reproduc un crîmpei de discuție despre Justiția românească.

„Știi ce catastrofă avem noi în Justiție? Nu știi. Păi, să-ți zic io. Era unu’ care a violat, da, mă, a violat. A primit opt luni, că alea-alea-alea, ora, băutura, copilăria de căcat. Judecătorul a acceptat să îl elibereze. Păi, stai să-ți zic. Unu’ care a scris ceva pe Feisbuc a primit patru ani! Patru ani, mă! Nu, mă, la noi, în România! Am văzut io. Îți dai seama unde am ajuns?“ Interlocutorul a tăcut profund și aiurit. Ce porcărie!

Am devenit curios. Știu de condamnări ridicole petrecute în Anglia, știu de condamnări dramatice petrecute în Rusia. Dar de România noastră nu aflasem. Teribil! Apoi am căzut pe gînduri. Da’ io de ce nu am auzit pînă acum? Și m-am pus să caut. Ce să vezi? Nu există așa ceva. Patru ani cu executare sau cu suspendare. Dar există altceva. O sancțiune de 40.000 de lei, aplicată unui deputat AUR. Fost deputat. Aha, mi-am zis, uite că, dacă pui 10.000 de lei pe an, obții patru. Pentru că omul a fost impus în urma unei postări. Deci ceva-ceva tot a fost. Ah, sfîntă libertate a cuvîntului, cine te-nlănțuie? Păi, ce-ai făcut? Ai nenorocit omul?

Din simpla studiere a cazului, constat că se condamnă doar dacă fapta are caracter penal (șantaj, distribuire neautorizată de date, amenințări, fals informatic etc.). Și ce a făcut dl Daniel Gheorghe Rusu, fost condamnat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție la plata unei amenzi penale de 40.000 de lei? Cică infracțiunea de compromitere a intereselor Justiției, după ce a publicat pe Facebook informații dintr-o anchetă penală. Dacă nu plătește amenda, pedeapsa poate fi înlocuită cu închisoarea. Și dl Daniel Gheorghe Rusu zice că nu o poate plăti. Îl plîng.

Așa cum îl plîng și pe interlocutorul justițiarului nostru, care, cu inima plină și cu indignarea deplină, va rostogoli nerozia asta peste tot, cu asigurarea absolută „Mi-a spus mie cineva de încredere“.

Cazul ăsta ilustrează la perfecție lumea modernă, bazată, cel puțin în ultimul deceniu, pe indignare, zvonuri și răspîndaci. E un șuvoi. Fiecare știe ceva sau are impresia că a pus mîna pe secretele universului, relevate de o rubedenie mai răsărită, un sait al adevărului obscur, o emisiune de astrologie, un vindecător mesianic, un lider cu mîncărici la limbă, un vis sau o viziune. Unele teorii spun că haosul crește exponențial în preajma marilor catastrofe. Că lumea își iese din țîțîni, la propriu, iar adevărul nu mai face pui.

Nu ar trebui să ne mire că puținele surse serioase sînt luate în derîdere. E ca povestea cu doctoratele din România. Din puzderia de doctori făcuți pe puncte, cei care și-au mîncat sănătatea pe pîine sau cu pîine sînt prea puțini. Lumea vede doctori de tot soiul care ori sînt gîngavi, ori habar n-au, ori mint, ori nu fac nimic. Neîncrederea îi doboară și pe cei mai răsăriți. Pentru că trăim în epoca lui „toți, o apă și un pămînt“.

Neil de Grasse Tyson povestea undeva că, în urmă cu 1.000 de ani, capitala științei, a filosofiei și a poeziei era Bagdadul. De acolo a venit algebra, au țopăit numerele (și afurisitul de zero), au strălucit stelele pe harta astronomiei. Cît despre medicină… ce să mai vorbim? Înflorirea asta fără precedent a fost întrerupră de un teolog influent, Abu Hamid Al-Ghazali, care a decis că matematica e lucrul dracului, iar tot ce se întîmplă în lume e din voința lui Allah. Și gata și cu matematica, și cu astronomia, și cu fizica, și cu chimia, și cu medicina. Lumea arabă nu și-a revenit nici în ziua de azi. Rolul lui Al-Ghazali e luat azi de zvonuri, de gălăgia autosuficientă. Ne-ar trebui o ascunzătoare, doar că toate găurile de șarpe sînt astupate.