Cei mai de seamă sociologi români par să se fi pus de acord: pînă la urmă, soarta alegerilor nu de partidul Facebook a fost determinată. În cel mai recent “Socio-haihui”, Vintilă Mihăilescu, la rîndul său preluîndu-l pe Bogdan Iancu, compara Facebook-ul cu o seringă: acțiunea propriu-zisă asupra organismului aparține substanței, nu instrumentului care o inoculează.
Dopajul online a contat, da, în această campanie mai mult ca oricînd; iar “injectarea” cu Facebook a prilejuit multora dintre noi emoția unei participări civice, despre care deocamdată nu se poate spune lesne dacă a depășit limita dintre simulacru și realitate. Realist e totuși să privim toate isprăviile mediatice electorale într-un ansamblu multichannel, care adună, ca într-un mănunchi de cabluri conectate la o mufă unică, multitudinea de vectori comunicaționali: emisiuni TV (tot mai acut înregimentate politic), panouri stradale, portaluri de știri, așa-zisele “gift”-uri (de colțul străzii sau de cutie poștală), gazete (pe hîrtie sau online), grupuri online de gherilă satiric-umoristică, propaganda (mai mult sau mai puțin normată, mai mult sau mai puțin benevolă) a postacilor, zvonerilor, răspîndacilor, hater-ilor, troller-ilor și a comentatorilor de subsol etc. Dacă toate acestea au fost mai cu folos agregate și redifuzate de către Facebook este foarte probabil.
Am notat, la vremea lor, cazurile “ROM Tricolor americanizat” și Nicușor Dan. Marea farsă-happening a schimbării ambalajului tricolor al batonului ROM cu unul americanizat (stars-and-stripes) a avut o predominantă componentă online, în care Facebook-ul a reprezentat un vîrf de lance: mii de facebooker-i (dintre care o însemnată parte oameni din marketing, media și publicitate, deci mai puțin susceptibili de naivitate în materie) s-au mobilizat în diverse acțiuni militante (petiții și cauze), spre a preveni anunțata rebranduire/reambalare, care le apărea – atunci – ca un atac la ființa națională! Dezvăluirea renghiului a adus detensionare și revigorarea atașamerntului față de un brand consfințit astfel printre valorile naționale. A rămas însă întrebarea: cum a fost posibil așa ceva? – cu modularea: ar fi fosat oare posibil așa ceva fără Facebook?
Cazul Nicușor Dan pare să dezmintă teoria importanței viralității de tip Facebook: candidatul hipsterilor a pierdut alegerile pentru fotoliul de primar general din 2012. Dar – atenție! – a obținut suficiente voturi pentru funcția de consilier. De ce nu a candidat (și) pentru ea, alegînd să joace “maximal”, ca ruletistul care mizează totul pe o căsuță – rămîne unul dintre misterele Bucureștilor… Merită să păstrăm însă ca reper memorabil campania entuziastă, bazată pe voluntariat și militantism civic, desfășurată predominant pe Facebook. Bula de încredere fără precedent poate induce azi blazare și neîncredere în viralitate. Partea plină a paharului nu e însă de neglijat. Un status postat de atîtea ori (în diverse variante) încît a devenit emblematic pentru campania nicușoristă (“eu nu am buletin de București, dar vă rog pe voi, prieteni, să-l votați…”) vorbește clar despre un anume profil de tînăr urban, înalt educat, stabilit în Capitală și foarte determinat să acționeze civilizator aspra orașului “miticilor”.
Viralitatea entuziastă a cioco-patrioților și a nicușoriștilor pare să fi maturat campania Monicăi Macovei, de asemenea multimedia (sau polimedia, cum i se spune mai nou, cu un termen dedicat, agregării de fluxuri comunicaționale), dar, de asemenea, închegată major și orientată predilect de către Facebook. Am vorbit într-un număr trecut despre “selecționata națională” a publicitarilor care au “prestat free” pentru Passionaria Dreptei. Sînt oameni admirabili, pe care îi prețuiesc ca vechi breslaș din advertising; cu atît mai mult acum, cînd au ales să iasă din nepărtinirea lor de tehnocrați ai comunicării și să se înhame personal în frontul luptei politice. Că nu au depășit turul al doilea e partea goală a paharului. Că au depășit PP-DD-ul, poate cel mai capilarizat partid de mase din ultimii ani, după o campanie efectivă de nici o lună, este totuși o performanță care li se datorează nu doar super-actanților din agenții, ci și echipelor de voluntari din preajma lor, care au acționat ca o seringuță vioaie și lipsită de complexe. O paralelă între partidul DD și partida MM merită să fie întreprinsă pe îndelete cu altă ocazie și, poate, cu ajutor politologic care să-mi suplinească lipsurile în domeniu (pe care nu mă sfiesc să le recunosc).
Cît însă din acțiunea virală a “seringii Facebook” a contat, între cele două tururi, în răzgîndirea unora și înduplecarea altora dintre votanți? Am încercat să aflu printr-un mic sondaj, la care i-am rugat să îmi răspundă pe unii dintre prietenii mei de Facebook mai activi și mai interesați de fenomenul politic. Le mulțumesc celor care au binevoit să îmi răspundă, cu precădere celor care au venit cu ameliorări la chestionarul meu cvasi-improvizat, și celor care mi-au sugerat o primă bibliografie apărută în domeniul, încă germinal, al studiilor social media. Voi publica o analiză a acestei minicercetări calitative săptămîna viitoare. Care dintre voi dorește să aducă o extra-contribuție va primi prietenia mea.
