Într-o vreme, premiile Uniunii Scriitorilor se dădeau numai de amorul artei. Adică laureații primeau o diplomă și atît. Dar și pentru diplomele astea competiția era teribilă. Cine făcea parte din juriu se trezea că-i sună telefonul tot timpul. Îl căutau prietenii care aveau cărți în concurs, să-l întrebe ce mai face, îl sunau și autorii pe care nu-i cunoștea să-i spună cît îl prețuiesc. Asta-i stingherea pe unii, altora le făcea plăcere. La Fănuș Neagu se ajungea mai greu. Autorii trebuiau să treacă de vigilența doamnei lui, care nu-l prea dădea la telefon. Poetul Anghel Dumbrăveanu îl prinde. Fănuș, binedispus, îi spune poetului să conteze și pe votul lui, și pe puterea lui de a-i convinge pe ceilalți jurați. Vine ziua cea mare și după vreo trei tururi de scrutin se anunță cîștigătorii. Anghel Dumbrăveanu, care se nimerise în București, află cum a decurs jurizarea și-i bate obrazul lui Fănuș că pe numele lui n-a fost nici măcar un vot.
Brăileanul, ce să-i zică? Își păstrase votul pentru cînd s-or da și bani la premii. Atunci ne luptăm, nu acum, pentru o hîrtie amărîtă. Dar și gloria, încearcă poetul. Ce glorie!? Fănuș i-a amintit că el refuzase o decorație de la Cotroceni, cînd auzise că-i fără bani, zicînd că lui nu-i trebuie tinichele prezidențiale.
