Fareed Zakaria şi îngerii jurnalişti ai dlui Pleşu

Ca şi cum toate pe lumea asta ar fi aranjate de Marele Informator astfel încît să ne pice nouă la ţanc, iată că scandalul ultimelor luni româneşti a dat roade în presa americană de vîrf: Fareed Zakaria, cel plin de talent şi succes, mult premiatul talent jurnalistic al Americii, a fost prins plagiind şi apoi suspendat din funcţia de editorialist de către revista Time, dar şi de postul CNN, unde se ocupa de emisiunea GPS (Global Public Square).

Domnu’ Fareed găsise în­tr-un număr din aprilie al The New Yorker un soi de eseu despre înarmarea personală şi toată drama asta a puşcoacelor, care-i macină pe americani de la cowboy încoace, text scris de Jill Lepore, o doamnă specialistă în istorie de la Harvard; lui Zakaria i s-a părut că textul ar fi mişto de republicat, dar fără ghilimele. Finalmente, lumea s-a prins, iar Fareed pare-se că şi-a cam agăţat tinicheaua de coada carierei de jurnalist planetar, plecat cu ani în urmă din Bombay, cu pixu-n bocceluţă. Şi să nu creadă lumea bună a iubitorilor de presă de calitate că întîmplarea e ceea ce numim „un caz izolat“. Într-un soi de remember al plagiaturii de presă, The Guardian aminteşte multe păţanii, printre care şi pe aceea a lui Jonah Lehrer, autor de editoriale pe teme ştiinţifice, care a fost descoperit de curînd că-şi autoplagia texte mai vechi din New Yorker, publicîndu-le tot în New Yorker. Probabil că New Yorker plăteşte extraordinar de bine, încît merită să publici în paginile sale chiar cu preţul carierei. În fine, treaba lor. Pe fondul acestei întîmplări care, teoretic măcar, a zguduit din temelii lumea etică a presei mondiale, citeam articolul dlui Pleşu din Dilema veche, intitulat „Despre gazetărie“. Acolo, printre indignări legitime legate de limbajul unor angajaţi în presă, dl Pleşu desenează un soi de portret-robot al jurnalistului generic. Acesta ar trebui să fie „un harnic şi curajos culegător de informaţii… un comentator calm şi echidistant al evenimentelor curente“. Totodată, „un bun jurnalist poate (şi trebuie) să fie îndrăzneţ, hărţuitor, necomplezent, tenace în scormonirea faptelor şi identificarea adevărului“. Am recitit de cîteva ori această descriere şi a trebuit să conchid că nu am întîlnit încă nici un asemenea jurnalist. Nici măcar pe mine însumi nu mă pot include în categoria aceasta nobilă. În opinia dlui Pleşu, ca şi a multor altor intelectuali publici profund respectabili, jurnalistul e o ipostază a super­eroului, o variantă îmbunătăţită a unui Prometeu modern, care fură cu mîinile goale (eventual cu un pix în ele) informaţiile esenţiale şi decisive din seifurile autorităţilor corupte şi secretoase, de la serviciile de informaţii aflate în slujba politicienilor doldora de bani, putere şi ipocrizie, şi le oferă oamenilor simpli, cetăţenilor, contra modestei sume care reprezintă preţul unei gazete. Mi-e teamă că dl Pleşu se înşeală. Iar argumentul meu nu e că, iată, însuşi Fareed Zakaria e om, ci acela că, dacă îngerii înşişi ar fi ziarişti şi toate adevărurile ascunse ale lumii ar fi scoase la iveală nediscriminat, nealterat şi fără resturi, dacă toate secretele oamenilor politici, stenogramele conşţiinţelor celor care sînt plătiţi fie şi cu un singur bănuţ din bani publici ar fi publicate, lumea, aşa cum o cunoaştem, s-ar nărui într-o clipă. Cu tot cu păcătoşii ei de cititori ai tuturor jurnalelor.