Există oameni necăjiți cărora li se potrivește perfect epitaful apocrif al lui Richelieu: „Aici zace un om care a făcut mai mult rău decât bine. Puținul lui bine l-a făcut rău, iar răul l-a făcut bine“. Un astfel de necăjit sunt eu: orice fac, iese de-a-ndoaselea.
Mi-am dus o prietenă la teatru. Prietena, stabilită la New York de vreo 15 ani, mă știe din copilărie, de când eram ciuca bătăilor; pentru a-i demonstra ce mult m-am schimbat, am ales o piesă* britanică de mare succes, cu un mesaj destul de abscons, pe care urma să i-l explic, ca să nu moară proastă. Ăsta era planul: eu, marele dibaci, ea, americanizata spălată pe creier. Din păcate, a ieșit o varză, din motive pe care n-aveam cum să le prevăd, că nu știam acțiunea piesei. Iat-o: ea e o frumoasă, frate-su e un diliu, cavalerul fără nume e Philip – un șmecheraș bun de gură. Părinții ei și-ai lui frate-su îs proaspăt morți, iar Philip nu pare să fi avut vreodată părinți, a fost generație spontanee. Ușor-ușor, Philip o vrăjește pe frumoasa Bella și ea începe să dea pe goarnă diverse chestii (secrete) pe care mai bine le tăcea. Fratele (Donny) se apucă și el să sifoneze, și uite așa ne pomenim că tot gunoiul fericitei familii e scos de sub preș și expus publicului.
Care public a apreciat piesa în cel mai înalt grad, și avea dreptate: actorii fac o treabă de toată stima! Amica mea, americanizata, i-a lăudat de n-a mai putut, dar a și comentat pe lângă subiect: „Ăla nătângul, Donny… mi-a adus aminte de tine, când erai mic. Doamne, handicapat mai erai… săraca sor-ta!“.
Am jurat că, de-acum, la teatru merg singur.
* Bella și cavalerul fără nume, de Oliver Emanuel, la teatrul Cafe Godot. Regia: Vladimir Anton. Cu: Ioana Anastasia Anton, Lucian Iftime, Tudor Aaron Istodor.
