În 1990, pe la începutul verii, lui Roger Câmpeanu îi vine o idee de anchetă printre scriitori. Roger încă era secretar general de redacție la România literară – avea să plece cîteva luni mai tîrziu. Ancheta avea o singură întrebar: „Cum va fi Bucureștiul în anul 2000?“. Cu întrebarea asta în cap m-am dus în Statele Unite la o bursă pentru jurnaliști. Cînd am văzut New York-ul, m-au trecut toate uimirile din lume. Mă simțeam în plin SF. După cîteva zile recunoșteam turiștii în șuvoaiele de oameni de pe trotuare: căscau gura la zgîrie-nori, ca și mine, și umblau cu aparatul de fotografiat atîrnat de gît.
În Times Square, pe unde treceam aproape zilnic, turiști în evoluție browniană, vînzători de ceasuri cu tarabe rapid demontabile, predicatori care vesteau Apocalipsa, jucători la alba-neagra, tipe somnoroase cu rochii ultrascurte, roșii, galbene sau roz, care ieșeau la agățat în mijlocul zilei.
La București, cînd plecasem, Piața Universității aproape că se golise. Trecuseră alegerile. Dincă Gogoșarul ce se mai afera pe acolo, cu portavocea lui roșie, printre cele cîteva zeci de protestatari care se plimbau pe trotuare și, pe peluza de la Teatrul Național, cele două corturi cu greviști ai foamei. În rest, străzi prăfuite și pietoni ce uitaseră de zîmbetele de la Revoluție, cărora le luase locul un soi de nedumerire. Eram, totuși, optimist. Și cînd am văzut niște profesori care veniseră la New York din America profundă la fel de uimiți ca și mine de înfățișarea orașului, mi-au mai trecut senzațiile de figurant într-un film de anticipație.
M-am gîndit că poate și la București vor apărea niște zgîrie-nori, dar mai mici, ca să rămînă în picioare la cutremure. Taxiurile aveau să fie galbene – ceea ce era mai simplu. După ce am văzut marea librărie Barnes & Noble, mi-am închipuit că așa ceva ar fi putut apărea și la București și că imensa clădire cu coloane de pe Știrbei Vodă, de la balconul căreia Ceaușescu primise ultima defilare de 23 August, ar fi putut deveni sediu pentru expoziții de tot soiul sau un ciudat hipermarket. Casa Poporului mă încurca. Mi se părea urîtă și inutilă. Pe atunci nimeni n-ar fi îndrăznit nici măcar să se gîndească la viitoarea ei utilizare, care avea să se apropie de gustul lui Ceaușescu, în absența lui.
Într-o seară, văd la televizor imagini din București, de la mineriada din iunie. Mai întîi nu mi-a venit să cred, apoi am recunoscut Universitatea, echipamentul minerilor (nou-nouț!) care fugăreau civili și pe cei pe care-i prindeau îi loveau cu ciomege și cu răngi. Năucit de Bucureștiul anului 1990, am uitat cu desăvîrșire de ancheta lui Roger. Mi-am adus aminte de ea acum cîteva zile cînd am dat de un carnet cu pagini galbene în care am făcut însemnări cît am stat la New York.
