Amintind, pe undeva, de toată familia Ocean's Eleven, Heist spune încă o dată arhicunoscuta poveste a conflictului dintr-o echipă de hoți, cea despre lăcomie și strategii de tras pe sfoară partenerii, într-un joc trădare/încredere care are drept miză prada vînată împreună.
Caracteristica principală a filmului e că regizorul David Mamet nu dezvăluie nimic din acțiune în avans: nu știi niciodată ce au de gînd personajele, descoperi asta as it happens, ceea ce ar fi bine pentru interes și suspans, dacă n-ar fi rău pentru cursivitate și coerență. Mai ales că scenariul e subțire, inconsistent, plin de planuri complicate care depind de prea multe variabile și atît de multe întorsături de situație, încît devii imun, nu mai crezi nimic din ceea ce se întîmplă; spectatorul poate fi păcălit o dată sau de două ori (chiar îi place să fie trișat cîteodată), dar cînd faci din asta un leitmotiv al filmului, ai stricat tot efectul.
Avînd, deci, o construcție ambiguă, accentul cade pe niște dialoguri tipic Mamet (așa dezvoltă el personajele, mai mult prin ceea ce spun decît prin ceea ce fac), care încearcă atît de mult să fie inteligente încît ajung superpretențioase, implauzibile: David, nu așa vorbesc oamenii în real life. Nici măcar tîlharii cu pretenții de smart ass.
De ce recomand acest film? Pentru jocul lui Gene Hackman, care fură nu numai aurul elvețian, ci și prim-planul în mai toate scenele: dacă vă place Hackman, Heist e de neratat. Dacă vă interesează filmele de acțiune, merge văzut o dată. Dacă sînteți fan Mamet, o să rămîneți dezamăgit. Dacă nu vă regăsiți în nici una dintre aceste categorii, culcați-vă: o să visați probabil ceva mult mai interesant.
Heist (2001), regia David Mamet, cu Gene Hackman, Danny DeVito – rating IMDB 6,5; pe TV 1000, ora 23.00
