Am stat de vorbă aici cu Florin Lăzărescu mai întîi despre mersul pe litoral, de la noi și de aiurea. (Cum sezonul s-a încheiat, sper că nimănui nu-i va trece prin cap că acest interviu e o reclamă mascată.) Apoi despre preferințele estivale ale țăranului român, despre cîini și pisici și despre cititori și necititori. Nu l-am întrebat cu cine votează, dar Florin Lăzărescu pare atît de liberal încît nu m-aș mira dacă nu mai votează cu nimeni.
Cristian Teodorescu: Te-ai dus pe litoralul românesc deși… Acum ar urma toate plîngerile despre. Ce te-a mînat totuși acolo?
Florin Lăzărescu: Păi, înainte de toate, e cea mai apropiată mare de mine. Cînd vrei „să tragi o fugă“ la mare, litoralul nostru mi se pare cea mai bună opțiune. Și cumva marea noastră îmi și place, are o frumusețe a ei, dacă vrei să o vezi. Plus că vine la pachet cu toate amintirile tale despre ea încă din copilărie, de pe vremea cînd nu eram cu toții așa degrabă strîmbători din nas, cînd ni se părea un rai și dacă ajungeam acolo cu rata, dormeam la cort și mîncam salam cu roșii aduse de acasă. Cît despre costuri și condiții, cred că sînt pe litoralul nostru de toate pentru toți. De exemplu, eu am găsit anul trecut un loc fain în Mamaia (și m-am dus acolo și anul acesta): o casă întreagă cu trei camere, curte, piscină și parc de joacă pentru copil – totul la jumătate de preț față de cît am plătit acum două luni în Sicilia, pentru un apartament cu două camere. Dar nu vreau să amestec mere cu pere, să compar mări și condiții, ideea e că peste tot ai de ce să te plîngi sau să te bucuri, depinde în primul rînd pe ce îți concentrezi privirea.
C.T.: Dar „nisipurile de aur din Bulgaria“, „ospitalitatea turcească“ și „plajele de vis de pe insulele grecești“ nu te tentează? (Citatele le-am copiat de pe feisbuc.)
F.L.: Acelea sînt deja prea departe pentru mers cu mașina împreună cu un copil (altfel, de exemplu, am fost cu mașina pe toată riviera Muntenegrului și a Croației). De cînd cu copilul, dacă e să lăsăm mașina acasă, ne alegem rutele de „ieșire“ în funcție de zborurile directe din Iași care, slavă Domnului, sînt din ce în ce mai multe. Și, iarăși, și-afară găsești aprope orice, după bugetul fiecăruia, numai să ai echilibru între ce vrei și ce-ți permiți.
C.T.: De ce nu merge țăranul român la plajă, nici măcar la băi? Sau nu sînt eu la curent cu noile sale tendințe de loazir?
F.L.: Habar n-am ce-ar mai însemna azi țăran român, general vorbind. În satul copilăriei mele, de exemplu, „țăran“ nu mai e deloc egal cu ce a fost în trecut. Aproape nimeni nu mai muncește cu coasa și sapa, e plin de motocoase și motocultivatoare. Și unii dintre oamenii ăia mai merg și la mare. Dacă vorbim de țăranul tradițional, de imaginea lui din cărți, aceluia cred că nici nu i-ar plăcea la mare, cred că s-ar plictisi de moarte să stea degeaba cu burta la soare.
C.T.: De la tine știu că ai o mătușă care posedă peste douăzeci de pisici și-un cîine care se crede pisică. Tu, nimic?
F.L.: Chiar nu e cazul să-mi bat capul, curtea noastră e vizitată zilnic măcar de cinci pisici și doi cîini, ai vecinilor. Animalele vin pentru că le dăm de mîncare și ne jucăm cu ele, apoi pleacă în legea lor. Și mi se pare de-ajuns așa. Dacă, la un moment dat, Mira mea își va dori un animal de companie, n-o să mă opun. Poate fi ce animal vrea ea – și struț, dacă-i place –, cu condiția să-și asume creșterea lui. Nu să mă trezesc eu la cinci dimineața să plimb struțul pe dealuri, să-l spăl, să-l duc eu la baie ori la spital și, eventual, să-l conving că e spre binele lui să fie castrat ori să se vaccineze.
C.T.: De ce nu mai au umor serialele românești de televiziune, care au niște dialoguri mai ceva ca-n filmele cu activiști din cinematografia de pînă în revoluție?
F.L.: Nu-mi pot exprima o opinie serioasă în acest sens. Sînt ani în șir de cînd mă uit la televiziunile noastre doar la meciurile de fotbal. Nu știu decît de Las Fierbinți, care mi se pare OK, are umor și e bine făcut. Nu știam nici de acest serial, pînă cînd nu m-am împrietenit cu Gabriel Achim, unul dintre regizori. Și m-am uitat la cîteva episoade pe net, n-aș mai avea răbdare să urmăresc un film presărat cu reclame.
C.T.: După calculele tale bazate pe tiraje și pe vînzări, în România nu-s mai mulți de 5.000 cititorii care trec de zece cărți scrise de autori români pe an. Ai idee de ce? Unii dintre cei care au comentat postarea ta despre cei 5.000 zic că n-ar fi dracul chiar atît de negru. Așa să fie?
F.L.: În primul rînd, vreau să subliniez că nu-s ăia absolut toți cititorii din România, cum mi se pare că s-a înțeles cumva greșit din ce-am scris pe Facebook. Eu am estimat nucleul dur al cititorilor de literatură română contemporană, am vorbit despre puținii care ar putea fi luați în serios atunci cînd își dau cu părerea despre scriitorii români contemporani. În sensul acesta, da, îmi mențin pariul cu oricine va face o cercetare: în România avem maximum 5.000 de oameni care citesc anual mai mult de zece cărți ale unor autori români. Și m-aș bucura să pierd acest pariu, să mă înșel. Altfel, nici eu nu am zis că dracul e așa de negru. Pe măsură ce scădem numărul de titluri citite pe an, la 7-5-3-1, vorbim, totuși, de niște zeci de mii de cititori. Știu un număr semnificativ de autori contemporani care au trecut de zece mii de exemplare vîndute. Iar la literatură străină, nucleul dur e de zece ori mai mare, cu mulți autori străini care vînd sute de mii de exemplare în România. De ce nu citesc aceștia și literatură română? – e o chestie de dezbătut, fără să sărim repede la concluzii. Poate că autorii români nu-s la fel de buni, poate că nu sînt la fel de bine promovați. Eu, unul, cred că un scriitor român e deja relevant dacă reușește să vîndă peste o mie de exemplare în România. Pentru că atunci cînd intră în librării, acela e la concurență directă cu o selecție dintre cei mai buni scriitori ai lumii, nu doar din prezent, ci din toate timpurile. Cititorii, evident, au un buget limitat. Și dacă peste o mie de oameni din toate colțurile țării hotărăsc să aleagă un scriitor român de pe rafturile librăriei, lăsînd deoparte atîția scriitori faimoși, asta înseamnă deja foarte mult, mi se pare ceva relevant. Restul, în mare parte, e o treabă de promovare.
C.T.: Dacă s-ar apuca de citit politicianul român și VIP-urile invitate la TV crezi că s-ar face coadă la librării?
F.L.: Nu cred că asta ar rezolva mare lucru. Și nici nu cred că cine nu citește trebuie amendat ori băgat la pîrnaie. Cunosc o mulțime de oameni admirabili care n-au citit în viața lor o carte de literatură. Însă ar fi un lucru bun ca la nivel de minister al Educației ori al Culturii să vedem niște proiecte coerente, profi, pentru promovarea lecturii, care să dubleze numărul cititorilor din nucleul dur despre care vorbeam. Și aici nu trebuie să inventăm apa caldă, există zeci de metode cu efect verificat, de urmat. Care ar implica costuri mai mici decît un foc de artificii la zilele nu știu cărui oraș, după nu știu care seară de toată-lumea-cu-mînuțele-sus și bumți-bumți.
Eu nu cunosc niciun om admirabil care nu a citit nicio carte de literatura in viața lui.Probabil ca asta e valoarea mea.