De ceva timp, au apărut prin București niște stencil-uri cu fața lui Cioloș. Pentru cine nu-i familiarizat cu termenul, stencil-urile sunt niște desene imprimate pe ziduri cu ajutorul unui șablon, de obicei ca formă de protest, ca vehicul pentru vocea străzii, ca tribună pentru marginalizați. Din cauza asta, stencil-urile admirative cu figura serioasă și decisă a lui Cioloș sunt o ciudățenie. Cineva a încălcat legea, vandalizând niște pereți, doar ca să-și arate admirația pentru puterea executivă. O să apară în curând frății secrete, organizații clandestine de oameni care se întâlnesc în locuri dubioase ca să discute despre cât de OK e Guvernul și cum nu trebuie să pornească nimeni nici o mișcare de opoziție, pentru că lucrurile merg bine și libertățile sunt respectate.
Nu e rău să ai simpatii printre politicieni, dar sunt moduri mai deschise de a o arăta, mai ales când preferații tăi sunt oricum la putere.
Dincolo însă de aceste mici paradoxuri, desenele cu fața lui Cioloș sunt de înțeles și pun în lumină câteva particularități ale vieții politice de la noi. În primul rând, confirmă ideea că nu masele, săracii cu o educație precară din clasa de jos, au eroi salvatori, ci burghezia urbană. Iliescu, Năstase și Ponta au fost votați la prezidențiale de milioane de oameni, dar nimeni nu și-a pus mari speranțe în ei. Votul pentru ei a fost mereu unul conservator. Îl preferai pe Iliescu dacă te speria terapia de șoc a dreptei. În ciuda tricourilor cu Che Guevara pe care le purta, Ponta a fost un agent al conservării puterii pe care a avut-o PSD-ul (în diversele lui forme) după Revoluție. Nici un lider al stângii n-a pretins că o să transforme țara asta în altceva decât e deja.
Dreapta, în schimb, a avut figurile ei providențiale, care au câștigat alegeri atunci când era nevoie și când nimeni nu se mai aștepta. E paradoxal că la noi cea mai de succes formă de populism a fost în zona de centru-dreapta, unde politicieni cu o alură de candidați antisistem au promis schimbarea radicală în numele unor idealuri nespectaculoase (stat de drept, birocrație aseptică europeană).
Cioloș e acum cea mai nouă speranță a dreptei, ultima figură dintr-un lung șir care a promis că se bate cu sistemul. Rămâne de văzut cum arată sistemul și cât de puternic mai este el dacă președinții și premierii se plasează de ani buni în tabăra opusă.
Eu ii acord lui Dacian Ciolos prezumtzia de nevinovatzie, de corectitudine, de profesionalism, de dorintza de schimbare, etc. Dar atata timp cat nu este liderul formal al unui partid majoritar (chiar daca majoritatea este relativa), el nu are nicio sansa de a face reforme intr-o viitoare guvernare pentru ca va fi tot timpul obligat sa faca compromisuri cu Presedintele Iohannis, cu liderii partidelor care sustzin guvernul, cu baronii locali, cu liderii de sindicat si cu reprezentantzii marilor corporatzii internatzionale. Ca sa nu mai vorbim de „sfaturile” UE.
Din pacate, alegerile din toamna/iarna, nu vor aduce nimic bun pentru romani. Si nu este doar vina clasei politice ci si a societatzii civile si a cetatzenilor cu drept de vot.
Adevar va spun eu voua, cel care-si cumpara o pereche de pantofi scumpi (dar de proasta calitate) doar pentru ca sunt la oferta cu o pereche de shireturi gratuite, acela ishi merita soarta de a suferii de bataturi la picioare!