Fotbal: amintiri despre viitorul care nu mai este

Vă închipuiți ce simte un proaspăt rezident român la New York când urmărește la televizor meciurile echipei naționale a României la Cupa Mondială de fotbal din SUA anului de grație 1994? Este un amestec de exaltare microbistă, stare proximă infarctului, bucurie nebună a victoriilor în amestec volatil cu melancolia țării de care te-ai desprins, cu dorul de părinți, de prietenii pe care i-ai lăsat în urmă. Acesta eram eu atunci la primul meci al tricolorilor, sosit la New York cu un an înainte de Cupa Mondială de fotbal din 1994. România-Columbia, cu siguranță, a fost un adevărat șoc al lumii fotbalistice din ultimul deceniu al secolului 20, un meci care a lansat tricolorii pe scena FIFA drept vedetele incontestabile ale Europei de Est. România venea dintr-o grupă extrem de strânsă pe care am terminat-o pe primul loc, urmați de Belgia și nu pot uita ultimul meci pe care ai noștri l-au avut în Cipru, un meci care trebuia să se termine în cel mai rău caz pentru noi egal și fără gol. Un adevărat coșmar, cu ciprioți foarte agresivi și un teren oribil, un meci pe care milioane de români l-au urmărit cu inima în gât până în ultimul moment. Fotbaliștii români au rezistat martiriului, au reușit calificarea, dar nimeni nu intuia ce a avea să urmeze. Și a venit Cupa  Mondială, primul meci, meciul cu Columbia de pe Rose Bowl, Pasadena.

Celor care nu mai au șansa astăzi să vadă în real time echipa României jucând la un asemenea nivel ar trebui spus că pasele românilor păreau că rostogoleau mingea pe unt, nu pe gazon. Părea că mingea avea în ea un sistem ghidat prin GPS, prea se plimba între ai noștri pe trasee parcă desenate, ireal de perfecte și precise. Și mai este ceva: te uitai la Hagi, la Dumitrescu, la Răducioiu și la ceilalți tricolori cum joacă cu plăcere, dând senzația că nu fac nici un efort pentru a fi atât de buni. Minutul 16 a confirmat ceea ce se vedea pe teren, vedetele columbiene fiind învinse pentru prima oară în acest meci după o pasă care parcă a pus mingea cu mâna în piciorul lui Florin Răducioiu. A urmat apoi golul spectaculos al lui Hagi, un lob de pe partea stângă peste portarul Oscar Cordoba, de la peste 30 de metri, considerat de analiști drept unul dintre cele mai spectaculoase goluri din istoria Cupei Mondiale. Apoi columbienii au redus din handicap și, cu un minut înainte de final, Răducioiu i-a îngenuncheat pe columbieni. A fost apoi meciul cu Elveția care ne-a cam trezit din euforie pentru că am pierdut cu 1-4, singurul gol românesc fiind înscris de Hagi, după care am avut meciul cu SUA pe un stadion arhiplin, americanii jucând acasă. Ei bine, s-a întâmplat și asta, România a câștigat cu 1-0, unicul gol al partidei fiind înscris de Petrescu. Urma Argentina.

3 iulie, ziua marelui meci. Eram la Pier 17, un mall pe malul Hudson-ului, în Down Town Manhattan, nu departe de Wall Street. Mă așezasem la o masă, în fața unui ecran imens, montat special pentru meciurile Cupei Mondiale. Luasem o pizza și recunosc că înghițeam cu noduri, aveam emoții înaintea meciului și cred că mai erau zece minute până la fluierul de început, însă brusc au apărut în mall vuiete, voci, vorbe, spaniolă. Privesc peste umăr și văd un grup compact de suporteri argentinieni, care nu mai apucaseră bilete la meci, apropiindu-se de locul în care mă aflam. Erau în căutarea unui ecran pentru a urmări meciul cu România și se bucurau că l-au găsit în Pier 17. Steaguri, toată regia de stadion era cu ei, spirit latino-american, febra meciului. S-au așezat în fața ecranului, nu mai vedeam nimic și a trebuit și eu să las pizza și să mă ridic în picioare, strecurându-mă printre argentinieni. Trăiam periculos ca un suporter rapidist la peluză, în Ghencea, printre ultrașii steliști. Nu mai aveam timp să caut un alt local cu ecran, așa că, în ciuda situației complicate, am ales să rămân.

Și a început meciul, au început și agitația și strigătele argentinienilor, eu încercam să mimez neutralitatea, nu scoteam un cuvânt, doar urmăream meciul, încurajând în gând echipa României. Greu, vă spun că e greu să te abții, mai ales când sunt faze ofensive ale jucătorilor români. Și vă întreb: cum să nu îți pui mâinile în cap când ratează ai tăi? Cum să nu exclami ceva când greșesc ai tăi? Eu eram însă statuie, îmi țineam mâinile încrucișate în dreptul pieptului, un gest prin care îmi țineam prizoniere gesturile. Faimosul Maradona nu era pe teren, comentatorul american anunța asta înainte să se cânte imnurile, fusese suspendat după un control antidoping, o veste bună pentru mine, rea pentru ei. Fluier de început, inima începe să bată în galop. Simțeam deja o nervozitate ascunsă printre argentinieni, ceea ce mă făcea să-mi controlez și mai atent reacțiile la fazele de atac ale românilor. Se auzea pronunțat des printre argentinieni numele lui Maradona, erau clar revoltați de faptul că marele Maradona nu juca.

Dar noi ne întorseserăm pe Rose Bowl, Pasadena, California, acolo unde i-am spulberat pe columbieni, și îmi ziceam în gând că stadionul ăla ne poartă noroc. Meci echilibrat, jucam de la egal la egal cu vicecampionii mondiali. Vă dați seama cum e asta? O chestie pe care generațiile mai tinere de susținători ai tricolorilor, care vorbesc despre Generația de Aur ca despre plăieșii lui Ștefan cel Mare, nu au cum să o înțeleagă. Dar noi, ăia din anii ’90, am trăit asta, am simțit asta. Jucam cu vicecampionii mondiali, nu alții decât argentinienii lui Maradona, de la egal la egal și chiar mai bine decât ei. Și am ajuns la magicul minut 11, lovitură liberă pentru România, execută Ilie Dumitrescu. Gol! Un gol imens cât toate golurile date de Dumitrescu până atunci. Am urlat, am sărit ca un nebun și mi-am dat seama că, în jurul meu, vreo 20-30 de argentinieni erau în colaps cognitiv, muți, năuciți. Nu mai priveau spre ecran, priveau spre mine. M-am potolit, nu s-a întâmplat nimic, argentinienii au fost luați de valul meciului și cinci minute mai târziu ei săreau în sus urlând ca apucații, iar eu priveam împietrit reluarea.

Argentina obținea un penalti și Gabriel Batistuta își aranja balonul la punctul de 11 metri. „Hai, Prunea… Hai, Prunea…“, ziceam încet, printre dinți. Jumătate dintre argentinieni s-au întors cu spatele la ecran, alții și-au acoperit ochii cu palmele și doar câțiva dintre ei priveau mușcându-și buzele de emoție cum Batistuta se îndreaptă cu pași mari spre minge. Gol. Explozie argentiniană în mall, urlau cu fețele tumefiate de bucurie, se îmbrățișau, plângeau, săreau ca nebunii în jurul meu. Eu, cu ochii în pământ, sufeream și mai mult fiind în mijlocul acestui vulcan de bucurie nebună, în contrapunct cu ceea ce simțeam. Era egal, dar bucuria argentinienilor nu a durat prea mult. După doar două minute, Ilie Dumitrescu înscrie al doilea gol al său cu Argentina. Era rândul meu să sar în sus de bucurie, să mă întorc cu fața către argentinieni și să strig „Gol!“ cu mâinile ridicate, sărind ca un apucat. Argentinienii m-au privit fără să scoată un cuvânt, fără nici o altă reacție. Au urmat pauza, apoi magia cu balonul a lui Hagi, care era noul Maradona pe teren, asta o vedeau și argentinienii care de fiecare dată când punea Hagi piciorul pe minge, murmurau îngroziți „Ay, ay, Hagi…“.

Era invariabil, așa se manifestau la fiecare atingere a balonului pe care Hagi o făcea cu o incredibilă eleganță. El nu pasa, el mângâia balonul și balonul se ducea blând, domesticit, credincios la coechipieri. „Ay, ay, Hagi…“, spuneau argentinienii la fiecare duel dintre jucătorul nostru și argentinianul care îl marca, Fernando Redondo, un duel care a intrat în manualele de fotbal, duel câștigat clar de Hagi. El a reușit în minutul 58 să paseze spre Dumitrescu spunându-i mingei: „Hai, frumușico, du-te la Ilie“. Și s-a dus, Ilie a pasat înapoi și Hagi a înscris. Era 3-1, aceeași bucurie a mea în tandem cu disperarea fanilor argentinieni. Au mai sărit și ei în picioare o dată, în minutul 75, iar eu am rămas țintuit locului, dar zarurile erau aruncate și mergeam în semifinala Cupei Mondiale. S-a terminat 3-2 pentru România și la sfârșit argentinienii au venit să-mi strângă mâna, toți, felicitându-mă, pe rând, triști, dar măcinați frumos de morbul fotbalului. Asta a fost, câștigam în sferturi în fața Argentinei, urma să pierdem semifinala la lovituri de departajare cu Suedia. Au trecut 32 de ani de atunci și din când în când românii trebuie să-și aducă aminte că fotbalul este totuși frumos.