Fotbalul din Țările Române în timpul domniilor lui Ion Iliescu

Conducătorii vremelnici vin și se duc. Fotbalul rămîne o garanție a stabilității și continuității noastre pe aceste meleaguri. Președinții o mai mierlesc, Sportul-rege rămîne nemuritor.

După fluierul final de la meciul de retragere a unui prodigios jucător politic, inevitabil, ca la orice parastas, ne amintirăm de anii petrecuți împreună în timpul lungilor mandate ale lui Ion Iliescu (1990-1996 și 2000-2004). Dumnezeu să-l ierte! La pomenire, ca liber-cronicari, ziserăm să întocmim un foarte succint raport de activitate privind acțiunile desfășurate în domeniul fotbalului în perioada 1992-2004. Am descoperit că sînt niște chestii care vin de se leagă, ca de obicei, cu fotbalul nostru și cu lumea noastră românească. Pe plan extern, fotbalul românesc, odată ajuns în democrație, s-a afirmat viguros pe scena internațională.

Dinamo – semifinalist în Cupa Cupelor, Steaua – abonată la grupele Champions League rămîn niște performanțe greu de egalat în prezent. Și mai greu de egalat vor fi performanțele echipei naționale, culminînd cu legendarul turneu World Cup ’94. Pe scurt, a fost o epocă benefică. Ce mai contează că la Mondialele din ’90, cînd ne bătea Camerunul la Bari, ne băteau și pe noi minerii la București? Mai lăsați răutăcismele, că nu ne-am mai calificat la Mondiale de pe vremea lui Emil, dragul de el. Să reclădim împreună speranța!

Pe plan intern, ei bine, aici n-avem suficient spațiu (ziarul nu-i roman) ca să rezumăm istoria unei epoci pe care, cu îndreptățită mîndrie de patrioți ai fotbalului, o putem numi Epoca Ion Iliescu. Defunctul inculpat chiar n-are nici o vină pentru toate infracțiunile petrecute pe parcursul multor campionate post-decembriste. La fel ca noi, a fost doar contemporanul unor evenimente. Și ce evenimente! În primele trei cincinale ale tranziției s-au petrecut o grămadă de chestii. Niște chestii ale căror consecințe ne cocoșează pînă în ziua de azi. De exemplu, repetînd un model consacrat, au fost devalizate Steaua și Dinamo – perlele industriei fotbalistice de pe vremea lui Ceaușescu. În urma operațiunii speciale s-au îndestulat niște ofițeri, au mai ciugulit și cîțiva civili deștepți. Tot în vremea aceea, înainte de a se odihni un pic la pîrnaie, și-au făcut veacul prin fotbal de-alde Gigi Nețoiu sau Ioan Niculae, alți securiști de omenie. Băieții de la Steaua și Dinamo au tras împreună la Revoluție, își mai trag și astăzi beneficiile unei nesfîrșite tranziții.

E adevărat, tot pe vremea lui Nea Nelu s-au ridicat și figuri noi, venite din societatea civilă, oameni rafinați, precum Gigi sau Mititelu. Liber-întreprinzătorul ortodox Gigi a mers la catafalcul liber-cugetătorului, luîndu-și doctrina țărănistă drept alibi.

Răposatul invoca modelul cooperatist și, pînă să se consolideze „capitalismul de cumetrie“, Cooperativa se făcu, consolidată pe axa Bistrița – Piatra Neamț – Bacău. A ținut pînă în zorii acestui secol. Parcă ar fi fost ieri. Ehei, dragii moșului, și cîte n-ar mai fi de povestit despre fotbalul românesc din vremea lui Nea Nelu! Punem punct și virgulă, „va urma“, întrucît trecutul ne urmărește de zici că-i Securitate acum. În final, o ultimă întrebare: Credeți în zeul Fotbal, domnule Ion Iliescu?

Hai, România!