Nu-i obligatoriu să fii chibiț școlit în Cișmigiu ca să citești ce scrie Radu Cosașu despre fotbal. Ai însă nevoie de cunoștințe temeinice în acest domeniu, dacă vrei să te bucuri de cursivele lui Cosașu despre lumea fotbalului. Mai cu seamă că el nu făcea cronici de meciuri, istorisind faze și povestind goluri.
Cu creioanele lui totdeauna bine ascuțite, Relu, cum îi spuneau apropiații, scria impresii artistice și observațiuni morale destinate celor care mai citeau și o carte și mai vedeau un film în afară de faptul că se duceau la stadion după un ritual în care se amesteca partizanatul unei religii politeiste, a zeităților care dădeau cu piciorul în minge, cu un sentiment al libertății pe care nu-l aveau decît în tribunele stadioanelor.
Să ne înțelegem, pentru Cosașu fotbalul nu era un pretext pentru a-și scrie foiletoanele. Era, e o parte a vieții sale despre care vorbea cu umor și cu gravitate, lucid, dar și cu momente de optimism naiv.
Zilele trecute, autorul Supraviețuirilor a scos un volum cu foiletoanele pe care le-a publicat din 1991 pînă în 1996 în săptămînalul Fotbal plus, unde a fost redactor-șef, adică în singura revistă la care Radu Cosașu a acceptat o funcție de conducere. Spre deosebire de alți generali din presa de sport, Cosașu nu făcea în textele lui nici pe judecătorul, nici pe procurorul, cele două roluri după care se înnebuneau alți confrați ai noștri care voiau să dea tonul în materie de chibițăreală.
De multe ori Cosașu a fost avocatul cauzelor așa-zis pierdute, printre corurile de huiduieli publicistice împotriva celor cărora li se atribuia vina de a fi pierdut un meci sau greșeala de a fi ratat un penalti. Dar asta fără ca Radu Cosașu să fi vrut să fie un blajin Gică-Contra. Pe atunci, fotbalul din România încă îi făcea pe comentatori să se mire furtunos dacă ratam vreo calificare și să ceară, adesea cu succes, demiteri și demisii. Radu Cosașu a fost unul dintre primii care s-au prins că ne așteaptă vremuri și mai nasoale, și cu certitudine singurul care ne-a sfătuit să ne bucurăm de ce avem, chiar și la înfrîngeri, căci s-ar putea să regretăm și felul în care am pierdut meciurile de atunci. La fel ca orchestra de pe „Titanic”, despre care se spune că ar fi cîntat pînă în ultima clipă, pentru a întreține atmosfera, Cosașu deținea secretul magic al trăirii clipei. Azi, cînd îi recitesc producțiile săptămînale de acum mulți ani, nu mă mai interesează ce și cum s-a întîmplat în meciurile despre care el își scria „cosășismele”. Îmi plac pur și simplu micile lui comentarii, lipsite de pretenția de a împărți dreptatea o dată pe săptămînă, din revista pe care o conducea. Cosașu, care se pricepea la fotbal, deși nu făcea caz de asta, credea în acea democrație a fotbalului în care toți avem dreptul la cuvînt, fiindcă nu se știe care dintre noi are dreptate. Pentru el, fotbalul nu însemna doar marile echipe din țară și din lume, ci și ce se mai întîmpla pe terenuri de fotbal unde nu se întîmpla nimic important, prin mai știu eu ce divizii de care nu auzeau decît corespondenții locali și, eventual, jucătorii celor două echipe și aparținătorii lor. Din acele meciuri anonime, Cosașu culegea cu penseta cîte o știre care devenea subiectul micului său comentariu, într-un fel de a spune că și fotbalul care nu se joacă pe bani mulți are, pe teren, aceleași mize teribile, ca în luptele mai mult sau mai puțin sportive dintre echipele în care un singur jucător costă cît bugetul pe sute de ani al cluburilor unde se joacă fotbal pe neștiutelea. Adică pe terenuri care sînt folosite și ca islazuri comunale, încît protagoniștii, în drumul lor spre glorie, strivesc mai întîi sub crampoane căcăreze de oi și baligi de vacă, ceea ce pentru Cosașu nu e de disprețuit. Căci mulți dintre marii noștri fotbaliști acolo și-au început cariera. La fel cum comentatorul lor, prin alchimia talentului, a scris niște mici poeme în proză despre fotbal, pornind adeseori, dar genial. de la firul ierbii.
Radu Cosașu, Fotbal plus ai mei și ai noștri, Editura Polirom, 2017.
