După memorabilul, excelentul Ioșca, Cristian Fulaș iese cu romanul Specii, despre care, pe coperta a patra a cărții, Carmen Mușat ne asigură cu deplin temei că e altfel decît tot ce a scris Fulaș pînă atunci. Specii e o frescă satirică a contemporaneității autohtone, compusă aluvionar, cu schimbări imprevizibile de perspectivă și de ritm. Relatarea indirect liberă, în care autorul se pliază după vocile personajelor, trece proba autenticității convingător și mai ales într-o formulă personală. Că Fulaș are ureche de prozator realist, asta a dovedit-o încă de la primele sale romane în care citează expresiv limbajul curent al străzii și se descurcă plauzibil și cu jargonul declasaților. Aici însă romancierul lucrează pe mult mai multe voci, pe care le stăpînește fără efort. Recunoști tipurile din lumea noilor cartiere rezidențiale exclusiviste, insulele cu bariere și cu pază proprie de la marginea Bucureștiului, care ar vrea să fie echivalentul urban al raiului. Un rai în care, pe străzi sau pe terase, au loc lupte pentru putere la fel de violente ca în cartierele cu faimă nasoală ale Capitalei. Un rai împărțit în zone de influență precis delimitate, încît încălcarea lor se lasă cu violențe de răspîntie, la care Poliția nu are acces decît post-factum. Un rai al promiscuității și al moralei abandonate, al trădării și al turpitudinii, cu băieți și fete de bani gata care-și petrec adolescența cheltuind banii părinților pe telemobile de lux, aruncate apoi nepăsător în piscină. Daunele și le plătesc în natură, prin partide de sex în vestiarele piscinelor, cu un limbaj al amorului agramat și grobian.
Tot aici își arată puterea tinerii mafioți locali, care au făcut cheag și vor să-și extindă puterea pe teritoriul altora. Aici a ajuns pe platou omul de afaceri potent, cu relații utile, care, pornit de jos, a răzbit fiindcă și-a dat seama că ori îi bate el pe ceilalți, ori se lasă călcat în picioare și care aplică regula asta și în afaceri. Aici apare politicianul umbrelă, care a făcut avere corupînd și lăsîndu-se cu voluptate corupt, mînă în mînă cu serviciile secrete, care-i asigură spatele pînă cînd alții ca el, îmbîrligați și ei cu Serviciile, îl luxează și-l pun pe toboganul care duce la pușcărie.
Pițipoanca de Dorobanți a izbutit, în Specii, să ajungă o doamnă pe insula exclusivității. I s-a împlinit visul să se mărite cu un tip căruia să-i toace banii și care să-și împartă puterea cu ea. Pentru asta și-a șlefuit educația: a învățat să vorbească afectat, într-un carcalete lingvistic în care o română de analfabetă e asezonată cu anglisme de pub, să țină paharul cu eleganță, cu, adică, un deget ridicat grațios spre cer, să nu plîngă, fiindcă își strică machiajul confecționat o oră întreagă, să hipnotizeze bărbații și cu spatele, cu promisiuni mute făcute din mișcarea feselor, și să posteze des pe net poze cu ea în bikini.
Nu puteau lipsi gazetarul care a făcut avere mai întîi vînzîndu-și condeiul – mă rog, tastatura! – cui i-a dat mai mult și apoi intrînd în afaceri cu pont sau făcătorul de talente artistice, care a învățat subtilitățile pupării în cur a mecenaților pentru a deveni o autoritate. Lista e mai lungă; modelul îndepărtat e în Infernul lui Dante, iar cel mai apropiat în portretele în mișcare din În căutarea timpului pierdut, ale cărui șapte volume Cristian Fulaș le-a și readus de curînd în românește.
Cu Specii, încă tînărul romancier se impune și ca autor de frescă, într-o iscusită vînătoare a faunei bolgiilor exclusiviste din eterna și fascinanta Românie.
Cristian Fulaș, Specii, Editura Polirom, 2023.
