Despre acest text, editorul scrie că e un eseu, în vreme ce autorul susține că e un poem în formă de roman. Tehnic, editorul are dreptate – Furtuna barocă e un eseu istoric –, dar nu poți să nu-l crezi și pe autorul care a scris acest eseu ca pe un roman. Romanul unei epoci în care se înrădăcinează perioada modernă. Poemul eroilor înțelepți care au deschis drumul omului către descifrarea tainelor universului și către exacta înțelegere a lumii în care trăim. Așa se explică de ce începutul Furtunii baroce e datat la anul 1601, cu cîteva zile înainte de moartea lui Tycho Brahe, iar epilogul ei, tocmai în 2024, în toiul disputelor despre ceea ce ne poate face în bine și rău Inteligența Artificială Cunoscut iubitor de paradoxuri și mare cunoscător al istoriei matematicii, el însuși matematician celebru, Bogdan Suceavă și-a construit, ca romancier, un stil care vine de undeva dintr-un trecut baroc – cum altfel? –, dar e perfect adaptat și complexităților prezentului. Un stil în care exactitatea detaliului se împerechează cu o cuceritoare plasticitate prin care ideea devine personaj, iar timpul se metamorfozează într-o poveste fără sfîrșit.
De ce își deschide romanul Bogdan Suceavă tocmai cu Tycho Brahe, cel ce moare lovit de o suferință umilitoare, „într-o baltă de sînge și excremente“, dar lasă pe masa de lucru însemnări de o importanță capitală pentru mersul înainte al cunoașterii universului și un exemplar din Etimologiile lui Isidor din Sevilla? Acest op plin de erori, consultat însă cu sfințenie de învățați secole de-a rîndul, îl face pe Tycho Brahe să se întrebe iritat cum de a putut anticul Isidor să emită atîtea judecăți superficiale și să-și dea cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoștea decît din auzite. Astronomul și matematicianul danez spune în ultimele sale clipe: „Toate sînt legate“, ceea ce potrivit evaluării poetice a autorului nostru înseamnă că „toate ale cerului cu toate ale muzicii și ale corpului omenesc, toate trebuie privite dintr-o dată, ca și cum toate timpurile ar exista simultan, splendidă convergență a tuturor traiectoriilor posibile prin materie și timp, ca și cum în metrica odei ai putea îngemăna accentele preschimbînd în dans purpura clipei“. Aici, în aceste prime pagini, se află cheia cărții lui Suceavă și uvertura a tot ce va urma. Îndrăgostit de muzică, la care se întoarce adesea, romancierul întocmește această cronologie a furtunii baroce atent și la muzicalitatea frazelor, o muzicalitate cel mai adesea gravă, inspirată din Bach, geniul muzical al barocului. Deloc întîmplător în epilogul acestui poem istoric, cînd Bogdan Suceavă încearcă să găsească răspuns întrebării adresate cititorului: „Crezi că vom apuca o eră în care funcțiile de programare vor produce ceva mai izbutit decît o cantată de Bach? Care să cuprindă asemenea devastatoare emoții? Ce ne face surprinzători și diferiți de automate? Capacitatea de a răspunde lui Bach prin emoții de veac XXI…“.
În splendida țesătura a acestei cronologii concentrate a epocii baroce apar episoade, cu victorii schimbătoare, ale războiului de treizeci de ani. Întreaga Europă a fost agitată de acest război al cărui început vine după ce reprezentanții împăratului romano-catolic au fost aruncați pe ferestrele castelului Praga de aleșii protestanți ai stărilor cehe, iar sfîrșitul căruia a fost consemnat de pacea din Westfalia de la 1648. Însă jaloanele nepieritoare ale epocii sînt marile descoperiri ale matematicienilor și fizicienilor vremii, Novum Organum de Francis Bacon, Discursul asupra metodei de René Descartes, piesele lui Molière, compozițiile lui Bach și, deloc în ultimul rînd, legile mișcării planetelor ale lui Kepler. Toate acestea și multe altele alcătuiesc multele părți ale întregului care e Furtuna barocă, acest minunat poem narativ al lui Bogdan Suceavă.
Bogdan Suceavă, Furtuna barocă. Poemul unei epoci, Editura Polirom, 2024.
